Rolul de lider al Germaniei în slăbirea zonei euro

La începutul anilor 2000, Germania se lupta pentru a adera la criteriile dure menite să asigure stabilitatea zonei euro şi a monedei comune.

În loc să introducă un plan de austeritate, cancelarul Germaniei de la aceea dată, Gerhard Schröder, a început un efort de a schimba prevederile Pactului fiscal, informează Der Spiegel.

O serie de documente arată importanţa rolului său în slăbirea regulilor Pactului de stabilitate.

Data de 21 martie 2005 era considerată de cancelarul german Gerhard Schröder, membru al Partidului Social Democrat, ca fiind "o zi bună pentru Germania, o zi bună pentru Europa şi o zi bună pentru dezvoltarea economică".

După o luptă ce durase mai mult de doi ani cu intransigenţele Comisiei Europene, cu ţările membre partenere reticiente şi cu un ministru de finanţe rebel, Gerhard Schröder obţinuse ceea ce îşi dorise: Pactul de stabilitate şi de creştere, destinat să garanteze stabilitatea euro, fusese slăbit.

La şapte ani de la aceea dată, aceea zi festivă este văzută în prezent ca fiind o greşeală ce a făcut posibilă actuala criză economică din zona euro, o criză ce afectează şi moneda comună europeană.

Modificările aduse, precizează Der Spiegel, au subminat permanent încrederea într-un set de reglementări, care a fost iniţial prevăzut să forţeze ţările să promoveze politici fiscale responsabile.

Adoptat de Consiliul de la Amsterdam în iunie 1997, Pactul era construit pe două aspecte cheie: pe un sistem de prevenire pentru identificarea şi corectarea derapajelor bugetare înainte ca acestea să determine creşterea deficitelor dincolo de pragul de trei la sută din PIB, criteriu stabilit prin Tratat, şi pe un sistem de reguli pentru a determina statele membre să evite deficitele excesive şi să aplice măsuri imediate de corectare în cazul în care acestea au fost constatate.

Astfel, pactul iniţial obliga statele membre să menţină deficitele bugetare sub trei la sută din produsul intern brut şi datoria suverană a unei ţări să nu depăşească 60 la sută din PIB.

Germania nu putea să se încadreze în restricţiile bugetare

Nerespectarea acestor prevederi ar fi dus la un avertisment din partea Comisiei Europene şi, ulterior, la o serie de sancţiuni.

Este unanim acceptat faptul că această prevedere a fost slăbită la insistenţa Germaniei şi Franţei.

Cele două ţări depăşeau deja de câţiva ani consecutivi această normă de trei la sută şi împotriva lor nu au fost luate măsurile care, în teorie, ar fi trebuit aplicate.

Ulterior, mai multe ţări s-au simţit încurajate să renunţe la eforturile lor de a limita cheltuielile.

Cu toate acestea, slăbirea Pactului de stabilitate şi de creştere economică a fost în primul rând opera unui singur om: Gerhard Schröder.

Cancelarul german din aceea perioadă a primit sprijin din partea şefului său de personal, Frank-Walter Steinmeier, şi din partea lui Reinhard Silberberg, secretarul de stat pe probleme europene din cadrul ministerului german de externe.

Documente din cadrul Cancelariei, lansate ca răspuns la o cerere Der Spiegel, arată că Gerhard Schröder şi guvernul său au fost forţa motrică din spatele modificărilor aduse Pactului de stabilitate.

Secretul din spatele slăbirii Pactului fiscal

Slăbirea Pactului fiscal a început în secret în vara anului 2003.

Economia Germaniei era blocată de la începutul noului secol, cu o creştere economică ce stagna aproape de zero.

Rata şomajului şi deficitul bugetar erau în mod constant în creştere.

În 2002, ministrul de finanţe german, Hans Eichel, abia a reuşit să evite un avertisment din partea Comisiei Europene, dar oricum devenise evident, notează Der Spiegel, faptul că situaţia nu avea cum să se îmbunătăţească în viitorul apropiat.

Întrucât Gerhard Schröder şi Hans Eichel s-au ferit de măsurile de austeritate menite să reglementeze deficitul bugetar, avertismente de la Bruxelles sau chiar sancţiuni monetare păreau doar o chestiune de timp.

Gerhard Schröder a găsit însă o soluţie.

În cazul în care nu era posibil să adapteze finanţele guvernului la Pactul de stabilitate, apoi Pactul de stabilitate ar fi trebuit pur şi simplu ajustat la situaţia finanţelor germane.

Cancelarul german a încercat astfel să obţină sprijinul preşedintelui francez Jacques Chirac şi premierul britanic Tony Blair.

"Iniţiativa va avea influenţă, dacă Regatul Unit este, de asemenea, la bord.

"Prin urmare, vă rugăm să păstraţi confidenţialitatea absolută până ce un acord final este atins", scria într-un memo intern al cancelariei.

Memo-ul descrie ceea ce Gerhard Schröder a avut în minte: "Germania şi Franţa trebuie să fie în măsură să creeze stimulentele necesare de creştere, chiar şi atunci când pragul de deficit de 3 la sută este depăşit."

În lunile următoare, iniţiativa era mutată în partea de sus a agendei europene.

Au urmat câteva luni conflictuale în care Germania nu a reuşit să ajungă la un acord comun cu membrii Comisiei Europene, care urmăreau consolidarea Pactului şi întărirea sancţiunilor.

Conflictul a ajuns la capăt la o reuniune a miniştrilor de finanţe la începutul lunii martie 2005, când ministrul de finanţe Hans Eichel a lansat în cererile sale, cu sprijinul aliaţilor din Germania, o serie de "ameninţări".

Sprijinit de Franţa şi Italia, el a spus în mod clar "că el nu putea fi de acord cu concluziile întâlnirilor deoarece cererile germane privind reformarea procedurii de deficit nu sunt luate deloc în considerare", stipula o notă a cabinetului german.

Cu un summit UE ce urma să aibă loc pe 22 martie 2005, Germania mai avea însă puţin timp ca să schimbe ceva.

Cu două zile înainte de summit, miniştrii de finanţe din zona euro s-au întâlnit într-o reuniune specială.

Conduse de Germania, cele mai mari ţări din zona euro aveau să forţeze celelalte ţări să capituleze şi să accepte propunerile Germaniei.

Gerhard Schröder obţinuse practic ceea ce îşi propusese.

"Acordul este văzut în general ca un succes pentru că ministrul Eichel a reuşit să pună în aplicare majoritatea cererilor noastre", angajaţii cancelariei germane aveau să noteze într-un memo scris pentru Gerhard Schröder în ajunul summitului UE.

"Am consolidat ancora de stabilitate a pactului", se lăudau oficialii lui Gerhard Schröder.

"Mai multe vor fi salvate în vremurile bune, iar accentul se va pune pe durabilitatea şi calitatea finanţelor publice", se mai arăta în memo.

Reformarea Pactului fiscal

Pe 20 martie 2005, miniştrii de finanţe ai UE au reuşit să ajungă la un acord: deficitul bugetar public nu poate depăşi 3 % din PIB, însă anumiţi factori relevanţi ar trebui luaţi în considerare în momentul încălcării limitei deficitului.

Încălcarea pragului de trei la sută deficit din PIB a fost acceptată temporar.

Totodată, termenul acordat statului în culpă pentru a-şi rezolva problemele de deficit s-a dublat, de la un an la doi, cu posibilitatea revizuirii şi extinderii până la 5 ani.

Ţările membre al căror deficit creşte datorită reformării sistemului de pensii vor beneficia de o perioadă de graţie de cinci ani.

Noile prevederi ale Pactului de stabilitate şi creştere au înlăturat restricţiile dure privind disciplina bugetară, dar consecinţele reformei se regăsesc în prezent în deficitele bugetare excesive.

Grecia a intrat în probleme cinci ani mai târziu şi criza monedei euro a început.

Doi ani mai târziu, statele membre ale zonei euro au convenit nu numai să inverseze măsurile de slăbire a Pactului de stabilitate, ci au făcut Pactul mai strict ca oricând.

Parlamentul Germaniei a aprobat recent noul pact cu o majoritate de două treimi.