Războiul uitat al Asiei

China este recunoscută ca singura ţară care poate influenţa regimul comunist de la Phenian, dar nu este încă clar în ce măsură.

Analizele făcute publice ale serviciilor de informaţii americane şi europene vin cu concluzii contradictorii. Unele date arată că numai de China depinde supravieţuirea regimului comunist de la Phenian. Altele arată că regimul este protejat de orice intervenţie străină, fie ea şi a Chinei, pentru că posedă arme nucleare.

În prezent, echilibrul nuclear şi politic este extrem de delicat iar schimbarea la vârf în Coreea de Nord are efecte impredictibile.

Mulţi analişti sud-coreeni consideră că nu doar China ci şi Statele Unite ar putea să determine o schimbare în atitudinea Phenianului printr-un fel de Marshal Plan pentru Coreea de Nord.

“Administraţia Bush doar a vorbit dur, dar în practică nu a făcut nimic, administraţia Obama poate însă să aibă o atitudine mai flexibilă, de exemplu, asistenţa financiară pentru Coreea de Nord ar fi un stimulent foarte puternic, o versiune nord coreeană a Planului Marshal, cu condiţia ca Phenianul să ia măsuri care să arate bună credinţă” consideră Choi Kang, profesor la Institutul pentru Afaceri Externe şi Securitate Natională de la Seul.

Un conflict îngheţat relativ

Cele mai mari temeri sunt la Seul în condiţiile în care Coreea de Nord şi Coreea de Sud nu au semnat nici un acord de pace, deci poarta pentru război este mereu deschisă, lucru care pare să fi fost uitat de comunitatea internaţională până la atacul Phenianului din 2010 asupra unei insule sud-coreene aflată în zona maritimă disputată dintre cele două Corei.

În plină rearanjare a echilibrelor globale, cu primăvara arabă şi cu criza euro care au confiscat preocupările tuturor, războiul nestins de zeci de ani dintre cele două Corei nu era nici pe departe în topul agendei internaţionale.

A fost nevoie ca Kim Jong il să moară ca să aducă aminte de un conflict relativ îngheţat şi încărcat nuclear. Situaţia politică acum este cel mai bine redată, simbolic, de atmosfera din Zona Demilitarizată de pe graniţa terestră dintre cele două Corei.

Un război încremenit, deschis pentru turiştii amatori de senzaţii tari, o plimbare aparent liniştită printre barăci şi spaţii în care soldaţi înarmaţi până în dinţi pot deschide focul oricând.

Războiul pentru turişti

Zona demilitarizată de la graniţa terestră dintre cele două Corei, unde ONU a stabilit in 1953 o zonă tampon cu o lungime de aproape 250 de klilometri. “Bine aţi venit în Tabăra Bonifas”, spune sergentul Frank Murillo şi adaugă mottoul fortelor internaţionale din zona “ “Stăm în faţa tuturor”.

Frank Murillo, militar american, se afla în 2010 la post în DMZ, zona demilitarizată dintre cele doua Corei. I se spune demilitarizată dar în fapt este considerată zona cel mai puternic înarmată din lume, chiar dacă în partea sud-coreeană sunt doar aproximativ 750 de soldati din diverse ţări.

Paradoxal, locul arata mai degrabă a muzeu decât a zonă tampon între două ţări aflate încă în razboi. “Ce-i drept arată ca un parc tematic, există chiar şi un magazin cu suveniruri” spune sergentul Murillo.

Foto: Camp Boniface. Sursa: Carmen Gavrilă.

Asta pentru că şi guvernul de la Seul şi cel de la Phenian permit, lucru unic in lume, organizarea de excursii pentru turişti de o parte şi de alta a liniei albe de demarcaţie.

Soldaţii de ambele parti sunt obişnuiti cu turiştii, de toate felurile, inclusiv elevi aduşi în excursie de documentare.

Cei care se ocupă de prezentarea zonei demilitarizate sunt chiar soldatii, dar în pofida liniştii aparente, ei nu uită că de fapt păzesc o graniţă a războiului.

“Uneori se simte tensiunea în aer” remarcă soldatul Parker, în timp ce dinspre cladirile nord coreene în stil stalinist se revarsă imnuri patriotice.

Zona se afla sub control internaţional ONU prin Comisia de Supraveghere a Naţiunilor Neutre dar nimeni nu uită ca oricand ar putea izbucni un război, vorba soldaţilor de aici “nord coreenii sunt imprevizibili”.

Totuşi, viaţa continuă, spune sergentul Frank Murillo, pentru că în mijlocul zonei, printre garduri din sârma ghimpată, exista un mic sat: “Sătenii au la dispozitie terenuri pe care le cultivă dar trăiesc sub nişte restricţii severe, trebuie sa plece de pe câmp şi să fie în sat la ora 21, iar noaptea trebuie sa aibă securizate şi acoperite uşile şi ferestrele” explică sergentul american.

Provocările nu lipsesc în această zonă cu situaţie volatilă, este o permanentă competiţie între cele doua Corei.

Când în partea de sud a graniţei guvernul de la Seul a ridicat un drapel înalt, puterea comunistă, ofensată, a intrat în competiţie: “Nord coreenii au replicat imediat, ridicând în zona lor un steag şi mai înalt, de 160 de metri în timp ce steagul din sud e de numai 100 de metri” povesteşte Frank Murillo.

Alteori turişti nord coreeni aduşi de guvernul de la Phenian să viziteze partea comunistă a zonei demilitarizate strigă uneori sloganuri la câţiva paşi de forţele ONU. “Voi americanii sunteţi de vină pentru toate, strigau nişte nord-coreeni, şi de fapt ce vedeau ei atunci erau doar soldati suedezi şi oficiali elveţieni” , povesteşte amuzat soldatul Parker, tot american.

De multe ori, din megafoanele instalate pe clădirile nord-coreene, se revarsă peste soldatii ONU si turişti, imnuri comuniste si discursuri ale lui Kim Jong Il. Lângă Baza Bonifas a fortelor internaţionale se află un pod folosit la sfârşitul războiului pentru schimbul de prizonieri.

“Prizonierii erau aliniaţi la capetele podului şi li se permitea sa aleagă unde vor sa mearga, în Coreea de Sud sau de Nord. Odata alegerea făcută, ei nu se mai puteau răzgandi, de unde şi numele “Podul fara intoarcere”, explică sergentul Murillo.

Foto: Singurul drum între cele două Corei. Sursa: Carmen Gavrilă.

În mijlocul zonei printre posturi de supraveghere se află nici mai mult nici mai puţin decât un teren de golf, care a fost prezentat în faimoasa revistă Sports Illustrated. “Este considerat cel mai periculos teren de golf din lume, pentru ca este inconjurat din 3 părti de terenuri minate” , spune Murillo.

În zona demilitarizată tensiunea pluteşte în aer, soldaţii sud coreeni şi cei nord coreeni se ţin unii pe alţii sub supraveghere permanent, de la numai câteva zeci de metri depărtare, despărţiti doar de o linie alba care reprezinta granita, trasata printr-un fel de curte dintre cladirile principale din Nord si din Sud.

Clădirile comuniste sunt roşii iar cele din Sud sunt albastre. Graniţa dintre cele doua Corei este vizibila şi în sala pentru negocieri, împărţită în două jumătăţi perfect egale de o linie albă. Graniţa este trasată până şi peste masa de negocieri, printr-un şir de microfoane.

Când exponatele se trezesc

În 2010, de la încremenirea în starea de fapt, evidentă în DMZ, s-a trecut rapid la conflict deschis. Pentru câteva zile, zona maritimă dintre cele două Corei părea a fi sursa unui război deschis, în toată regula.

Iar în plan internaţional, s-a trecut rapid de la tăcere la prognoze alarmiste despre declanşarea unui război nuclear, poate chiar al treilea război mondial. E drept că un grad ridicat de îngrijorare era justificat, de vreme ce este vorba despre un regim relativ imprevizibil care deţine capacităţi nucleare.

Este clar, spun analiştii sud-coreeni, că fără o reală implicare a SUA şi Chinei, războiul dintre cele două Corei are toate şansele să rămână un muzeu care se animă brusc din când în când.

Dar, deşi SUA şi-au manifestat sprijinul fără echivoc pentru aliatul sud-coreean, nu par să aibă o soluţie şi nici o preocupare reală, în condiţiile în care sunt confiscate de alte teme presante ca primăvara arabă, Afganistanul, Iranul sau de blocajele politice şi economice interne.

În ce priveşte relaţia Beijingului cu Phenianul, ea este destul de neclară: pe de o parte China şi Coreea de Sud au semnat, chair în ziua atacului Phenianului din 2010 asupra insulei sud-coreene, un acord economic şi commercial, pe de altă parte documente scoase la iveală pe WikiLeaks arată o răcire în relaţiile dintre Beijing şi Phenian.