Cresc tensiunile între musulmanii şi creştinii din Nigeria

Autorităţile locale spun că situaţia este tensionată şi că ciocnirile între creştini şi musulmani sunt frecvente.

Potrivit poliţiei, atacurile musulmanilor par să fi fost foarte eficient coordonate pentru că satele creştine, de la sud de capitala ţării, au fost atacate în acelaşi timp. În numai câteva ore, sute de copii şi femei creştine au fost măcelăriţi. Autorităţile suspectează că atacurile au fost iniţiate de integriştii musulmani.

Forumul Creştinilor susţine însă că problema este agravată de faptul că armata nigeriană nu a făcut nimic să protejeze satele creştine. Încă din luna ianuarie, regiunile de la sud de capitala nigeriană sunt cuprinse de violenţe. La prima vedere ele sunt motivate religios dar deja, aşa cum se întâmplă pe întregul continent, conflictele nu mai sunt unele tradiţionale.

Există un motiv foarte simplu pentru care unele dintre cele mai brutale şi sângeroase războaie ale Africii par a nu se mai sfârşi vreodată: ele nu sunt cu adevărat războaie. Cel puţin nu în sensul tradiţional.

Din Nigeria până în Congo este evident declinul mişcărilor clasice africane de eliberare, înlocuite de un fenomen mai sălbatic, mai murdar, mai violent şi mai greu de înţeles. Combatanţii nu au cine ştie ce ideologie; ei nu au scopuri clare. Nu le pasă dacă obţin controlul asupra unor capitale sau asupra unor oraşe importante – de fapt, ei preferă pădurea sau jungla unde este mult mai uşor să comiţi crime şi infracţiuni.

Violenţe pe continentul negru

Ceea ce se răspândeşte în Africa ca o pandemie virală este de fapt doar banditism oportunistic şi puternic înarmat. Cei mai mulţi dintre luptătorii africani de astăzi nu sunt rebeli pentru o cauză, sunt prădători, ca cei din Congo unde violul este utilizat pe scară largă. Violenţa de dragul violenţei este prezentă peste tot în Africa, unde aproape jumătate din cele 53 de ţări ale continentului găzduiesc fie conflicte active fie unele tocmai încheiate, cu un bilanţ al morţilor de zeci de mii de civili în fiecare an.

Comitetul de Ajutor Internaţional a estimat că - numai în Congo - au murit peste 5 milioane de oameni, din 1998 până acum. Vechile mişcărui de eliberare din Africa aveau în frunte lideri cu care se putea negocia, cărora li se putea oferi măcar o parte din ce doreau.

Însă acum, liderii grupurilor aşa-zis rebele, chiar dacă vin la masa negocierilor, nu au niciun interes să depună armele, nu este nimic de negociat, de oferit. Ei nu vor posturi ministeriale ori suprafeţe de pământ de la guvern.

Armatele lor sunt deseori formate din copii traumatizaţi, cu experienţă şi aptitudini nepotrivite pentru viaţa de civil. Tot ce vor noii rebeli sunt bani, arme şi să aibă voie să se poarte ca nişte turbaţi. Le au deja pe toate trei, aşa că negocierea este imposibilă. Potrivit analiştilor specializaţi în conflictele africane, singua modalitate de a-i opri cu adevărat pe rebelii de astăzi este uciderea liderilor.

Mulţi dintre ei sunt personaje ale căror organizaţii dispar odată cu ei. Asta s-a întâmplat în Angola, când a fost împuşcat liderul Jonas Savimbi care făcea contrabandă cu diamante, aducând astfel sfârşitul unuia dintre cele mai intense conflicte din timpul Războiului Rece. În Liberia, în clipa în care fostul rebel devenit preşedinte, Charles Taylor, a fost arestat, în 2006, tot atunci s-au oprit incursiunile copiilor de 10 ani care purtau măşti de Halloween şi trăgeau focuri de armă aproape la întâmplare.

Vechii lideri africani rebeli erau de cele mai multe ori luptători împotriva colonialismului, tiraniei sau apartheid-ului. Insurgenţele victorioase erau de multe ori însoţite de lideri charismatici şi inteligenţi. Oameni ca John Garang, care a condus rebeliunea din Sudanul de Sud cu a sa Armată de Eliberare a Poporului Sudanez. El a reuşit ceva ce puţini lideri de guerrillă, de oriunde, au reuşit: a câştigat o ţară pentru poporul său.

Multumită, parţial, tenacităţii sale, Sudanul de Sud va avea un referendum anul viitor pentru separarea de Nord. Garang a murit în 2005 când elicopterul în care se afla s-a prăbuşit, dar oamenii încă vorbesc despre el ca despre un Dumnezeu. Chiar şi Robert Mugabe, dictatorul din Zimbabwe, a fost cândva un luptător de guerrillă cu un scop. După ce a transformat Rhodesia condusă de minoritatea albă într-un Zimbabwe condus de majoritatea neagră, el şi-a transformat ţara într-una dintre economiile cele mai diversificate şi cu creştere economică rapidă, de la Sud de Sahara – în primii 10 ani şi jumătate de la preluarea puterii, după care a urmat prăbuşirea economică.

Sfîrşitul Războiului Rece a provocat prăbuşiri de state şi haos. Acolo unde marile puteri găseau jocuri de domino care trebuiau oprite de la cădere, acum nu mai văd nici un fel de interes naţional. Excepţiile, bineînţeles, au fost resursele natuale, care puteau fi cumpărate la fel de uşor, sau poate mai uşor, de la diverse grupuri înarmate. Iată de ce multe conflicte din Africa au devenit cercuri de violenţă în junglă, cu false pretexte si motivaţii materiale, violenţe fără vreun sfârşit apropiat.