Ce poate face SUA cu privire la situaţia din Siria

Protestatarii sirieni spun că ”peste tot miroase a moarte”.

Ororile din oraşele siriene escaladează dar opoziţia nu se lasă intimidată.

Numai curajul protestatarilor nu este de ajuns pentru că, în ciuda unui an aproape de proteste şi de informaţii despre iminenta înlăturare de la putere a lui Bashar al-Assad, dictatorul sirian continuă să rămână la putere.

Majoritatea comunităţii internaţionale a aprobat sancţiuni împotriva Siriei dar impactul economic nu este până acum suficient pentru a-i convinge pe loialiştii d-lui Assad să abandoneze regimul.

Iar condamnarea în Adunarea Generală ONU de săptămîna trecută a regimului Assad rămâne una la nivelul simbolismului, chiar dacă unul semnificativ.

Cu numărul victimelor crescând, opoziţia siriană imploră pentru ajutor concret.

Ce poate face America ?

Directorul programului Guvernare Globală de la Consiliul pentru Relaţii Externe din Washington, analistul Stewart Patrick crede că ”administraţia Obama are în faţă o dilemă agonizantă, pentru că preşedintele Obama a făcut din prevenirea atrocităţilor unul din aspectele proeminente ale politicii sale externe.”

Este una din preocupările esenţiale ale securităţii naţionale , mai spune dl Patrick adăugând că anul trecut ”preşedintele a cerut cabinetului său să analizeze cum ar putea SUA să anticipeze mai bine potenţialul atrocităţilor , prevenindu-le înainte ca ele să apară. El a cerut, de asemenea, soluţii pentru a putea răspunde mai bine , după ce o asemenea situaţie va fi apărut.”

”Întrebarea este ce poate face America acum”, se întreabă analistul de la Consiliul pentru Relaţii Externe, considerând că ”există o singură opţiune cu adevărat dacă preşedintele Obama doreşte să fie mai convingător, în special dacă vorbim de forţa militară. Şi aceasta este să ia în considerare modelul adoptat de SUA în 1999 în Kosovo. Adică organizarea prin NATO a unei forme multilaterale de legitimitate pentru a interveni. Întrebarea este dacă preşedintele vrea să facă acelaşi lucru, prin NATO sau o coaliţie de ţări aliate, care să includă şi unii membri al Ligii Arabe, într-o parte foarte periculoasă a lumii. Ar fi un pas uriaş, care ar ridica întrebări majore într-un an electoral în legătură cu dacă publicul american ar sprijini o asemenea acţiune. Dar este clar o întrebare pe care preşedintele o are în faţă chiar acum.”

Opoziţia siriană imploră ajutor internaţional

Opoziţia siriană a fost iniţial reticentă în a cere ajutorul SUA, dar cu violenţele crescând, a devenit mai deschisă la ajutor dinafară, cerând protecţie internaţională, cerând întregii lumi să vorbească răspicat şi să facă ceva pentru a pune capăt vărsării de sânge a sirienilor nevinovaţi.

Unele voci din opoziţia siriană cer acum chiar o intervenţie internaţională în stil Libia.

Ca să aibă succes, o intervenţie trebuie să pună capăt vărsării de sânge iar Siria trebuie să rămână în acelaşi timp, după cum remarcă analiştii americani, un stat intact, capabil să-şi controleze graniţele, să pună capăt terorismului şi să furnizeze servicii poporului său. Adică nu trebuie să-l schimbe pe Bashar al-Assad cu un alt dictator.

Cum au demonstrat recente intervenţii americane, SUA pot acţiona pentru a ajuta şi a avansa libertatea şi propriile interese în Orientul Mijlociu, dar pot face, de asemenea, ca lucrurile să se înrăutăţească, cu consecinţe ce nu pot fi anticipate.

Ceea ce nu se poate constitui, însă, într-o scuză, pentru a sta deoparte în vreme ce Assad îşi măcelăreşte populaţia.

Acum regimul Assad foloseşte refuzul Rusiei mai ales, dar şi al Chinei de a vota pentru o rezoluţie a Consiliului de Securitate care să-i ceară preşedintelui Assad să părăsească puterea, drept un scut pentru a-şi escalada represiunile. Chiar în votul din Adunarea Generală ONU, Rusia şi China au respins rezoluţia Naţiunilor Unite adoptată cu o majoritate covârşitoare.

”Consiliul de securitate are câteva imperfecţiuni structurale ”

Stewart Patrick observă că opoziţia Rusiei şi Chinei de a-i cere preşedintelui Assad să părăsească puterea, a condus la o şi mai mare escaladare a violenţelor împotriva opoziţiei.

”Consiliul de Securitate are nişte imperfecţiuni structurale. Aceste imperfecţiuni există, de fapt, chiar în Carta Naţiunilor Unite. Atunci cînd un membru –în acest caz doi membri– se opun unei acţiuni ferme, este imposibil pentru Consiliul de Securitate să acţioneze eficient, concertat. În acest caz, Rusia şi China au amândouă o reacţie foarte dură împotriva oricărei forme de intervenţie ce ar putea afecta suveranitatea unui stat membru al ONU. Amândouă sunt în mijlocul unei tranziţii politice şi nu vor să permită comunităţii internaţionale să aibă un cuvînt de spus în ce priveşte afacerile interne ale altor ţări. Despre aceasta este, de fapt, vorba în acest caz .”

Este evident că SUA şi Europa au prea puţin apetit pentru încă un război în Orientul Mijlociu, în mod special fără autorizarea Naţiunilor Unite.

Între timp, totuşi, se poate observa că sancţiunile remodelează politicile siriene.

Sancţiunile, inclusiv interdicţia călătoriilor şi îngheţarea conturilor, devastează turismul sirian şi sectorul energetic al ţării.

Valoarea monedei naţionale colapsează iar toate acestea, laolaltă, exercită extraordinare presiuni asupra lui Assad.

Unele voci spun că prea adesea politica SUA s-a concentrat pe înlăturarea dictatorului dar nu şi pe umplerea vidului de putere pe care acesta îl lasă în urmă.

Hosni Mubarak a fost înlăturat din Egipt dar armata se agaţă acum de putere.

În Irak, războiul civil a urmat înlăturării lui Saddam Hussein.

Recenta plecare de la putere a lui Ali Abdullah Saleh în Yemen, mişcare încurajată de SUA, nu a adus stabilitate ţării.

Ca şi Assad, toţi aceşti dictatori au subminat instituţiile politice şi judiciare ale ţării şi au încercat să-i dividă pe oponenţi pentru a rămâne la putere.

Întrebarea este cine îl va înlocui pe Bashar Al-Assad

Nu este, deci, suficient ca preşedintele Assad să plece – întrebarea cheie este cine îl va înlocui.

Opoziţia siriană este divizată de orientări regionale, de sectă şi politice iar mişcarea se teme de penetrarea în rândurile sale a spionilor regimului.

Încă şi mai gravă este îngrijorarea declarată foarte vocal de înalţi oficiali de la Washington , între care directorul comunităţii naţionale a informaţiilor, James Clapper, care a spus recent într-o audiere în Congres că teroriştii al Qaeda şi extremiştii suniţi încearcă să câştige influenţă în Siria, infiltrându-se în rândurile opoziţiei.

Pe de altă parte, nu este clar cât de mult sau dacă grupurile de opoziţie dinafara ţării, cum este Consiliul Naţional Sirian, vorbesc pentru cei care poartă cu adevărat povara represiunilor lui Assad.

Un oficial al opoziţiei interne siriene a declarat pentru cotidianul Guardian că ”revoluţia are două braţe”.

El a deplâns divizările dintre ”cei dinafară, care nu au nici un reprezentant pe teren şi cei din interior, care conduc în mod activ” revoluţia.

Activiştii râd, de pildă, de Armata Liberă Siriană, un grup de opoziţie înarmat dar fără o coordonare centrală.

Ei spun că ar fi o Armată Siriană Facebook pentru că, de fapt, conducerea ei este mult mai puternică pe internet decât pe teren.

Această lipsă de unitate poate condamna Siria unui destin nefericit.

În Libia, miliţiile locale care au luptat împotriva lui Muammar Gaddafi operează încă independent după luni de zile de la căderea dictatorului şi nu există încă un guvern pe care să-l accepte drept legitim o majoritate a libienilor.

Analiştii spun că SUA nu trebuie să se aştepte la recunoştinţă pentru că au luat măsuri împotriva lui Assad.

În Egipt, de pildă, unde presiunile SUA au ajutat la înlăturarea lui Hosni Mubarak, un sondaj public arată că numai o cincime dintre egipteni au o părere favorabilă despre SUA.

Recent, guvernul condus de generalii egipteni a anunţat că va judeca 19 americani care lucrează pentru organizaţii non-profit ce promovează democraţia.

Şi aceasta într-un dispreţ declarat faţă de avertizările SUA că un asemenea proces ar putea periclita relaţia americano-egipteană, inclusiv ajutorul militar de 1,3 miliarde de dolari.

Orice vor face, SUA nu va fi, însă, numai despre Siria, pur şi simplu.

Va fi despre Rusia şi Iran, de asemenea, ţări care furnizează sprijin militar preşedintelui Assad.

Să ne reamintim că, în ce priveşte Libia, Gaddafi nu a avut nici un prieten pentru că politica lui externă iresponsabilă a îndepărtat pe toată lumea.

Dar în Siria, cred mulţi analişti, o intervenţie militară occidentală nu ar putea decât să crească ataşamentul Moscovei şi Teheranului faţă de dl Assad.

Cînd SUA au invadat Irakul, vecinii ţării s-au repezit acolo.

În mod special Iranul a trimis agenţi secreţi şi personal paramilitar pentru a organiza comunităţile locale şi uneori pentru a lupta împotriva forţelor americane.

În Siria, lucrând cu miliţiile Hezbollah din Liban, Iranul ar putea încerca să îl ajute în continuare pe Assad ori, în cazul în care el ar cădea de la putere, pe oricare aliaţi ai lui rămaşi printre supravieţuitorii regimului.

SUA şi aliaţii săi trebuie să construiască o opoziţie coerentă şi legitimă

Analiştii americani spun că pentru a reduce aceste riscuri, SUA şi aliaţii săi au nevoie să construiască opoziţia siriană într-un organism coerent, reprezentativ şi legitim.

O opoziţie mai puternică ar face mai probabilă căderea lui Assad şi ar aşeza SUA şi pe aliaţii săi într-o poziţie mai puternică.

Aceeaşi analişti cred că dezvoltarea opoziţiei poate fi mai importantă pentru viitorul Siriei şi pentru interesele SUA decât doar ideea înlăturării lui Assad, un lider brutal şi necinstit, al unui regim ilegitim şi brutal.

Experţii americani cred că împreună cu Turcia, Arabia Saudită şi alţii, SUA ar trebui să facă un front comun pentru a convinge opoziţia siriană să fie unită şi să coopereze.

Pentru SUA succesul în Siria poate fi mai important decât în celelalte ţări prin care a trecut primăvara arabă.

Un eşec în Siria ar periclita interesele de securitate ale SUA şi ar putea lovi tinerele democraţii din regiune.

Turcia în faţa unui test crucial al aspiraţiilor sale regionale şi globale

Recent, ministrul turc al afacerilor externe, Ahmet Davutoglu, s-a dus la Washington cu un mesaj clar şi direct, adresat poporului sirian.
Acela că nu este singur şi că regimul sirian nu-şi poate reprima la nesfârşit propria populaţie.

Ca putere majoră în Orientul Mijlociu, care are cea mai lungă graniţă, din ce în ce mai penetrabilă, însă, cu Siria, Turcia are cel mai mult de suferit din cauza crizei siriene.

Există, deja, mii de refugiaţi sirieni în Turcia, mulţi dintre ei dezertori militari.

Turcia a devenit o bază pentru emergenta Armată Siriană Liberă.

Deşi cu mai puţin de doi ani în urmă Turcia îl susţinea activ pe preşedintele Assad, acum ea conduce eforturile globale de înlăturare a acestuia de la putere.

În urmă cu trei luni, atunci când numărul victimelor siriene era aproape jumătate numai faţă de cel actual, ministrul de externe Davutoglu ridica primul ideea unei zone tampon pentru opoziţia siriană la graniţa siriano-turcă .

La mijlocul lunii noiembrie, primul ministru turc Recap Tayyip Erdogan a fost al doilea lider regional (după regele Abdullah al Iordaniei), care i-a cerut deschis preşedintelui Bashar al-Assad să părăsească puterea.

Transformarea relaţiei Erdogan-Assad –primul ministru turc l-a considerat întotdeauna pe preşedintele Assad un prieten apropiat– nu trebuie, de fapt, să surprindă, pentru că Turcia şi Siria nu au avut niciodată o relaţie strategică ci mai curând una de convergenţă a intereselor determinate de războiul din Irak din 2003, cînd ambii doreau să prevină instalarea unui Kurdistan independent în nordul Irakului.

Cele două conduceri au găsit, de asemenea, o cauză comună împotriva Israelului.

Liga arabă joacă un rol din ce în ce mai mare în comunitatea internaţională

Turcia s-a alăturat aşa numitului grup BRIC ( Brazilia,Rusia,India şi China ), cei mai importanţi jucători globali în ascensiune .

De aceea analiştii spun că acum, în faţa carnagiului din Siria, Turcia are în faţă un test crucial al aspiraţiilor sale regionale şi globale.

Adică este timpul ca liderii săi să înceteze doar să vorbească şi să treacă la acţiune.

Cu toate acestea, singura acţiune reală nu a venit din partea Turciei ci a Ligii Arabe, care a trimis în Siria monitori şi a formulat un plan pentru o tranziţie politică în Siria.

”Rolul Ligii Arabe în comunitatea internaţională devine din ce în ce mai mare”, spune analistul Stewart Patrick.

”Pentru mult timp Liga Arabă nu a luat o poziţie puternică împotriva unui membru al său. Dar în ultimul an am văzut o uriaşă creştere a activismului în Liga Arabă”.

După ce Rusia şi China au opus veto la Naţiunile Unite, dl Davutoglu a propus desfăşurarea cât mai curând posibil a unei conferinţe internaţionale privind situaţia din Siria.

Adică, spun analiştii americani, în continuare discuţii în locul înfăpturii a ceva concret, pe teren.

Sigur că turcii au multe motive de îngrijorare în legătură cu eventualitatea trimiterii de soldaţi în Siria, chiar şi din perspectiva celor mai evidente raţiuni umanitare.

Turcia şi Siria au încă dispute teritoriale iar pentru mulţi sirieni, scene ale trupelor turceşti traversând graniţa, chiar în spatele liniilor de luptă ale opoziţiei siriene ar reusucita mîndria naţională şi ar putea consolida retorica lui Assad privind terorismul şi insurgenţa inspirate de puteri străine .

Cu toate acestea Turcia se află de departe în cea mai bună poziţie de a-i demonstra preşedintelui Assad că actorii internaţionali sunt foarte hotărîţi de a pune capăt represiunilor violente .

Experţi în regiune spun că lucrînd cu comitetele locale de coordonare, Turcia ar trebui să furnizeze sprijin logistic, armat, de antrenament militar, ca şi în domeniile informaţiilor, comunicaţiilor şi chiar sprijin aerian pentru a ajuta Armata Siriană Liberă să stabilească zone non-letale de-a lungul graniţei nord-vestice a Siriei.

Un musulman sunit devotat, primul ministru Erdogan nu a ezitat să-i susţină pe protestatarii anti-Assad.

Acum, un dialog fără echivoc între SUA şi Turcia a înlocuit anii de discordie în relaţia dintre cele două ţări din cauza cultivării de către Turcia a legăturilor cu regimul Assad .

Cu toate acestea, în ciuda unui trecut recent ceva mai roz , următoarele luni par pline de riscuri ce ar putea afecta interesele cheie ale ambelor ţări.

Şefii celor două diplomaţii, Davutoglu şI Hillary Clinton, par să fi recunoscut săptămâna trecută la Washington că au în faţă opţiuni dure între priorităţile lor.

O chestiune mai problematică, deşi mai puţin imediată decât Siria este Iranul.

Diviziunea din ce în ce mai adâncă dintre foştii aliaţi, Turcia şi Iran este, probabil, cea mai evidentă în ceea ce priveşte Siria, unde cele două ţări au acum viziuni dramatic diferite în legătură cu represiunile preşedintelui Assad.

Primul ministru Erdogan i-a numit pe cei care au fost ucişi în Siria martiri, deşi până la începutul primăverii arabe, anul trecut, Turcia dialoga cu amabilitate cu puterile autoritare, manifestând atunci prea puţină consideraţie pentru noile democraţii regionale pe care astăzi le îmbrăţişează.

Nu mai departe decât în 2009, preşedinţii sirian şi turc se numeau cu afecţiune unul pe celălalt ”frate”.

Cert este că pînă acum, după cum observă analiştii, Turcia pare să fie învingătoare în promovarea aspectelor seculare, democratice, în Tunisia, Libia, Egipt şi în special Siria.

Iar Iranul, venind cu reguli islamice nedemocratice şi cu vitriol anti-occidental, pare, în acest moment, să fie perdantul.

Potrivit analiştilor Gonul Tol şi Alex Vatanka de la Institutul pentru Orientul Mijlociu din Washington, rezultatul este reaprinderea unei rivalităţi vechi de secole, pentru influenţă, între persani şi otomani, rivalitate care va afecta arhitectura de securitate a Orientului Mijlociu pentru mulţi ani de aici încolo.