Satul fără lumină din Hunedoara

Ursici este un sat din judeţul Hunedoara, răsfirat pe muntele Şureanu. Trăiesc aici, din creşterea animalelor 14 familii. Fără lumină, fără biserică, dispensar, magazin sau şcoală. Şcoala a fost închisă anul trecut, pentru că în ea mai învăţau doar 4 copii.

Seara, în fiecare casă se aprind lămpile cu gaz. Însă, dacă ieşi în pragul casei, cît vezi cu ochii, nu zăreşti o lumină.

Cea mai apropiată casă e la mai bine de o jumătate de oră, timp în care urci, cobori, o iei la stânga prin pădure sau treci pe lângă o râpă care se cască la marginea drumului pe care nu te întâlneşti cu nimeni.

Când ne-am hotărât să plecăm spre Ursici, am vorbit cu primarul comunei Boşorod (de care aparţine satul), şi am primit promisiunea că, indiferent cum va fi vremea, ne va ajuta să ajungem în sat.

Audio: Reportajul integral.

Ningea uşor, drumul nu putea fi făcut cu maşina Radioului, iar primarul era de negăsit.

Aflăm că la şcoala din Boşorod învaţă 4 elevi din satul de sus, de pe munte. Două fete şi doi băieţi, cu vîrste cuprinse între 10 şi 14 ani. Copiii fac drumul din Ursici la Boşorod în fiecare săptămînă.

Vin lunea, stau la rude prin sat, şi se întorc acasă vinerea. E un drum pe care-l fac singuri. “O oră jumate la urcat, o juma’ de oră la coborât” – ne spune unul dintre băieţi.

Dacă ei pot, noi de ce nu? Aşa că (fără să ştim scurtăturile copiilor de şcoală) am luat-o voiniceşte pe drumul spre care un indicator arăta sec: URSICI. Ningea în continuare uşor şi noi urcam.

Eram 3: eu, Simona Şerbănescu şi şoferul echipei, Marian Cristea. Drumul părea o mică excursie, pînă cînd am realizat că ora şi jumătate de care vorbiseră copiii trecuse de mult.

Continua să ningă şi se lăsa ceaţa. Nici un reper. Nici măcar semnal la telefon. Drumul către satul fără lumină devenea deja o aventură.

După mai bine de 2 ore ajungem la un pîrîu, iar de acolo – încă 20 de minute şi – în fine! – prima casă pe dreapta.

Câţiva bărbaţi construiau un saivan pentru oi. Ajunsesem la familia unde urma să înnoptez. Burcuş Adam.

Profit, însă, de cele câteva ore de lumină şi plec prin sat. Vizitez şcoala din lemn, dar cu geamuri termopan, care a fost închisă anul trecut.

E singura “instituţie” din sat. Două încăperi: una – sala de clasă cu două bănci antice, iar cealaltă – aşa –zisul Cămin Cultural, unde pe vremuri jucau căluşarii.

Azi, sala adăposteşte o cabină de vot şi o urnă în care locuitorii din Ursici şi-au băgat şi ei votul, cu speranţa că cine vine la putere “le va băga şi lor lumină.”

De la şcoală, am plecat împreună ca fata gazdei mele, la familia Bărbuţ.

Aflasem că oamenii şi-au pus gresie şi faianţă, şi că sunt singurii din sat care au W.C. –ul în casă, “ca la oraş”. Am zis că trebuie neapărat să văd cum s-au făcut toate astea în vârf de munte, într-un loc unde oamenii aprind lampa, şi nu becul.

O să aflaţi din documentar că nu e nici un secret. E vorba doar de multă muncă.

Oamenii cresc animale, le vînd, aşa cum vînd şi laptele şi brânza.

Chiar dacă n-au lumină, şi viaţa nu e deloc uşoară, nu se gândesc să plece din sat, unde – spun ei – “sunt stăpâni peste un munte întreg ”.

M-au impresionat foarte tare relaţiile oamenilor din Ursici cu alţi oameni. În sat, majoritatea sunt rude.

Aşa că, atunci cînd vor să se căsătorească, tinerii încearcă să cunoască alţi tineri din satele învecinate. E destul de greu, pentru că distanţele sunt mari, iar drumurile sunt proaste.

Îmi place să spun că tinerii din Ursici “se iubesc prin sms”. Cele două fete bune de măritat pe care le-am cunoscut – Adina, 24 de ani şi Leonora, 23 de ani – aveau câte un prieten din alt sat.

Prima dintre ele a schimbat sms-uri toată seara cu prietenul ei, iar cealaltă are nunta în primăvară, cu un băiat pe care-l vede o dată la lună. Iar Ionel, băiatul gazdelor mele, s-a însurat cu o fată din Banat, pe unde se ducea cu oile. Fata – a crescut şi ea la o stână.

Tinerii din Ursici se maturizează târziu în lipsa unor relaţii sociale, şi unii se poartă la 20 de ani, ca la 14.

Pe munte, însă, cu oile, sunt neînfricaţi. Nu se plâng de frig sau de munca grea, nu le e frică de animalele pădurii şi ştiu să sperie lupii care dau tîrcoale turmelor, ca nimeni alţii.

Spuneam că atunci când se lasă seara, la Ursici se aprind lămpile cu gaz.

Câteva familii şi-au cumpărat recent un generator, dar becul nu stă aprins mai mult de o oră.

Unele familii au şi un televizor, la care se uită tot o oră pe seară, şi n-au ajuns încă să cunoască personajele pe care le văd “pe sticlă”.