NATO: După Afghanistan, cu ochii pe Ucraina

Baza de la Hohenfels pare un orăşel american, genul în care nu se întâmplă nimic, transportat în mijlocul Bavariei. Există şcoli, clinici, magazine, bancomate care eliberează dolari şi sunt conectate la sistemul american, bancă, frizerie, chiar şi un Burger King. O mare parte din străzi sunt paralele şi perpendiculare una pe cealaltă.

E linişte, iarba este tunsă impecabil, pe jos găseşti cu greu un muc de ţigară, maşinile – atât europene cât şi aduse din Statele Unite – circulă cu viteză redusă, nimeni nu claxonează. Majoritatea celor aflaţi la volan au uniforme militare, străzile poartă numele unor generali celebri din istoria armatei americane, iar în locul monumentelor urbane sunt expuse piese de echipament sovietic – tunuri şi tancuri – o amintire a faptului că baza a fost construită în perioada când Uniunea Sovietică era inamicul.

Baza nu este una convenţională, în sensul că găzduieşte o unitate pregătită de luptă: este singurul centru de pregătire de luptă al armatei americane din afara Statelor Unite, iar personalul său este aici pentru a ajuta la antrenarea diferitelor unităţi ale armatelor Statelor Unite şi aliaţilor acestora; formează aşa-numita “OPFOR”, “Opposing forces”, o unitate specializată să joace rolul inamicului în timpul exerciţiilor militare.

Foto: Cătălin Gomboş.

Acestea se desfăşoară în zona de antrenament de 163 de kilometri pătraţi adiacentă bazei, sau în uriaşul poligon, de 233 de kilometri pătraţi, de la Grafenwöhr, aflat la 80 de kilometri distanţă.

Hohenfels şi Grafenwöhr sunt descrise drept “bijuteriile coroanei” armatei americane din Europa. Ambele sunt construite într-o perioadă în care aceasta juca un rol esenţial în apărarea continentului. După Războiul Rece, însă, Washingtonul a început să îşi retragă forţele, care au ajuns, de la 400 de mii de militari, la doar 30 de mii în prezent. Fuseseră retrase chiar şi ultimele tancuri din Europa însă, recent, s-a revenit asupra acestei decizii, iar la Grafenwöhr au fost trimise mai multe M1A2 SEPv2, ultima generaţie de Abramsuri şi, probabil, unele dintre cele mai performante tancuri din lume. Abramsurile fac parte din aşa-numitul “European Activity Set”, care include echipamente şi zeci de modele de vehicule militare, de dimensiunea unui batalion, staţionate în permanenţă în Germania pentru a fi folosite de forţele americane care sunt detaşate, prin rotaţie, în Europa.

Foto: Cătălin Gomboş.

Peste 4500 de militari din 15 ţări membre NATO sau partenere ale Alianţei, între care şi România, au fost mobilizaţi, în luna mai, la Hohenfels şi Grafenwöhr, pentru ample exerciţii militare, denumite Combined Resolve 2. Desfăşurarea de forţe include tancuri, artilerie, infanterie motorizată şi aviaţie.

Exerciţiile din Germania fac parte dintr-o serie care ar trebui să marcheze trecerea Alianţei la o nouă doctrină militară după ce, timp de 13 ani, s-a concentrat pe contra-insurgenţă având în vedere că principala misiune a fost cea din Afghanistan. De altfel, la Hohenfels încă sunt vizibile urmele vechilor preocupări ale comandanţilor militari ai Alianţei – în zona de antrenament există un sat construit după modelul celor din Orient: case cu terase în loc de acoperiş, un mic bazaar, chiar şi o moschee cu minaret.

Foto: Cătălin Gomboş.

În sat sunt în continuare zeci de figuranţi şi actori, care joacă rolul populaţiei civile, însă scenariul s-a schimbat: la exerciţiul de acum există o forţă multinaţională NATO, dotată cu tancuri, blindate şi artilierie, care, alături de armata unui stat imaginar, Etropia, se luptă cu unităţi care, la rândul lor, au în dotare armament greu, specific armatelor convenţionale.
Pentru prima oară în mulţi ani, militarii NATO se pregătesc şi pentru eventualitatea unei confruntări cu forţe dotate cu arme chimice.

“Nu ştim exact pentru ce operaţiune ne pregătim”, declară comandantul centrului de pregătire, generalul Walter E. Piatt, “dar indiferent ce ar fi, dezastru natural, criză umanitară, ameninţare militară sau instabilitate statală, ştim că nu vom răspunde singuri, ci împreună. În cazul în care răspundem împreună, trebuie să ne şi antrenăm împreună. Nu vrei să îţi cunoşti aliatul pentru prima oară pe câmpul de luptă sau în timpul unei crize umanitare, e de dorit să existe capacitatea de coordonare în prealabil, fapt ce nu se poate realiza dacă nu participi la exerciţii militare”
Atunci când vezi armata NATO pregătindu-se pentru o confruntare cu o armată convenţională care, printr-o coincidenţă, are în dotare tancuri bazate pe un model fabricat în Europa comunistă, nu se poate să nu te gândeşti că astfel de antrenamente amintesc de cele când Alianţa avea ca potenţial adversar statele Tratatului de la Varşovia; deşi Războiul Rece s-a încheiat odată cu prăbuşirea URSS, criza din Ucraina, aflată în plină desfăşurare, a dus la cea mai mare deteriorare, din ultimii 25 de ani, a relaţiilor dintre Occident şi statul succesor al URSS, Federaţia Rusă.

Foto: Cătălin Gomboş.

Oficialii NATO dau asigurări că Combined Resolve 2 a fost planificat cu mult înainte de declanşarea crizei din Ucraina şi subliniază că au fost necesare 18 luni pentru pregătirea sa. Dar, afirmă adjunctul ambasadorului american la NATO, Joseph Manso, într-o videoconferinţă cu jurnaliştii veniţi la Hohenfels, Combined Resolve 2 a fost inclus în planul de măsuri pregătite de NATO, ca răspuns la criza ucraineană. Alianţa îşi propune să le dea asigurări aliaţilor că, în caz de nevoie, vor fi apăraţi şi va fi aplicat Articolul 5 din Tratatul de la Washington, care prevede că un atac împotriva unui stat membru este un atac împotriva tuturor. Joseph Manso a subliniat că situaţia din Ucraina este cea mai mare provocare la adresa sistemului european de securitate de după Războiul Rece şi că Federaţia Rusă nu s-a comportat într-un mod adecvat pentru un stat partener al NATO.

Foto:Căpitan Dan Nistor.

Pe partea militară, colonelul John DiGiambattista, comandant al Brigăzii 1 din cadrul Diviziei 1 de Cavalerie, care a fost detaşată în Europa pentru câteva luni, a arătat, şi el, că, deşi exerciţiul nu a fost gândit ca un răspuns la ceea ce se întâmplă în Ucraina, acesta transmite un mesaj puternic privind hotărârea Alianţei, iar momentul în care are loc este foarte bun. DiGiambattista observă că este util ca militarii diferitelor naţionalităţi să lucreze împreună, pentru a-şi înţelege unul altuia tacticile, echipamentele şi pentru a se putea atinge şi o coordonare la nivel personal, nu doar la nivel de cartiere generale. “Dacă nu manevrezi în preajma unui tanc Abrams, nu ai cum să îl înţelegi”, atrage atenţia colonelul american. Colonelul DiGiambattista mai are un motiv pentru care consideră că exerciţiul este unul important: înainte, în fiecare companie a armatei americane erau, în medie, 25-30 de militari care fuseseră la un moment dat detaşaţi în Europa şi erau familiari cu terenul de aici şi modul de lucru al Aliaţilor; acum, acest număr a scăzut la doar 4-5 militari pe companie.

NATO pune accentul pe interoperabilitate şi conectarea diferitelor unităţi, atât în ceea ce priveşte comanda, cât şi la nivelul militarilor; se poate întâmpla ca la o companie românească să fie ataşat un pluton american, sau ca georgienii să coordoneze o unitate din care mai fac parte alte câteva naţionalităţi. Georgia, stat care s-a aflat în război cu Federaţia Rusă în 2008, nu este singurul partener al NATO care şi-a trimis militari la exerciţiile de la Hohenfels. Am întâlnit şi un pluton de infanterie al armatei sârbe, care primise de la americani H. L-am întrebat pe comandantul acestuia, sublocotenentul Nemanja Aranjdjelovic, cum este să se antreneze alături de forţele unei alianţe care s-a luptat cu armata sârbă doar în urmă cu 15 ani; mi-a răspuns că face parte dintr-o altă generaţie de ofiţeri, că armata sârbă a adoptat procedurile NATO acum câţiva ani şi a adăugat, un pic iritat, că nu înţelege scopul întrebării mele, se află acolo pentru a se antrena.

Tancul TR85Bizon. Foto:Căpitan Dan Nistor.

România are unul dintre cele mai importante contingente, atât din punct de vedere al numărului de militari – 300 – cât şi al echipamentului utilizat de aceştia. Pentru prima oară după al doilea război mondial au fost trimise în afara ţării tancuri: este vorba de o companie a batalionului 284, alături de care se află militari din batalionul 300 infanterie, dotaţi cu MLI-uri, aruncătoare de bombe şi unităţi de sprijin – informaţii militare, drone, logistică.

O altă premieră este faptul că, militarii români formează, alături de batalionul american specializat de la baza Hohenfels, OPFOR, forţa care se opune unităţilor NATO. Generalul-maior Nicolae Ciucă, şeful Statului Major al Forţelor Terestre, observă că includerea românilor în OPFOR este benefică, iar contribuţia armatei române la exerciţii este una dintre cele mai importante – după americani, românii formează cel de-al treilea contingent din punct de vedere numeric şi au cea mai mare putere de foc, echipamentul fiind adus, în întregime din România.

Tancurile batalionului 284 sunt produse în România, modelul TR-85M1, care este compatibil cu standardele NATO. TR-85M1 are dimensiuni şi putere de foc mai mici decât Abramsurile, însă este mai manevrabil, iar în cursul exerciţiilor s-a întâmplat de câteva ori să câştige confruntările. Militarii şi armamentul au sisteme laser care îi anunţă, imediat, când au fost “loviţi” de focul inamic, moment în care ies din luptă

Exerciţiile de la Hohenfels mai arată, însă, ceva. Statele Unite rămân forţa covârşitoare din spatele Alianţei. Multe dintre detaşamentele trimise de statele aliate sau partenere la exerciţii erau dotate cu echipament american. Lituanienii primiseră HUMVEEuri, albanezii au trimis o companie de infanterie motorizată care, însă, după cum spunea comandantul acesteia, urmează să primească vehiculele cândva în viitor; deocamdată sunt, practice, o companie de infanterie. Washingtonul a cerut de ani de zile ca europenii să contribuie mai mult la apărarea colectivă, însă criza economică nu a făcut decât să diminueze bugetele pentru apărare, astfel încât nici măcar ţinta de 2% din PIB nu a putut fi atinsă; criza s-a resimţit chiar şi în ceea ce priveşte bugetul armatei americane.

Aici văd oficialii civili şi militari ai NATO marele avantaj al Alianţei – chiar dacă statele membre nu au bugetele şi capacitatea militară pentru a reacţiona în situaţii complexe, împreună, cu unităţi mixte, care se completează şi se coordonează, îşi pot atinge obiectivele.