Bostonul supraviețuiește

Ce am găsit acolo sunt însă oameni care, chiar dacă au fost doborâţi, s-au ridicat imediat în picioare. Oameni care, orice-ar fi, cred în mai bine.

Când am intrat cu maşina în Boston la patru noaptea, la 13 ore după atacuri, oraşul era pustiu. Maşini de poliţie cu girofarele pornite blocau o intrare de pe centură spre centru. În rest, linişte.

A doua zi, la şapte dimineaţa, primii oameni pe care i-am întâlnit, într-un cartier de la marginea oraşului, scoteau gunoiul în stradă şi mergeau la biserică. Erau somnoroşi, fără chef de vorbă. În aerul răcoros al dimineţii, păsările ciripeau de zor în faţa caselor, în timp ce oamenii întorceau privirea de la mine când mă vedeau în mână cu un microfon.

Prima care mi-a vorbit a fost o doamnă de vreo 50 de ani care abia ieşise din casă. Mi-a răspuns monosilabic, de parcă îi părea rău că n-a apucat să fugă de mine în timp util. N-a vrut să-mi spună cum o cheamă.

Foto: Ani Sandu.

„Cum aţi aflat de explozii?”.

„TV”, a răspuns cu voce răguşită. Încet-încet, a lăsat cuvintele să curgă.

„Urmăream cursa şi deodată am văzut explozia. Apoi a venit încă una. A fost cel mai terifiant lucru pe care l-am văzut. E, oribil nu poţi vorbi despre asta.”

Mi-a mărturisit că n-a ieşit din casă toată ziua, deşi a spus că nu-i era frică. Era convinsă că poliţia îi va găsi pe autori: „Poţi să te bizui pe poliţia din Boston!”. Apoi s-a refugiat înapoi în casă.

A fost singura persoană pe care am întâlnit-o care după atacuri s-a retras ca melcul în cochilie. Mi-a lăsat impresia că, şi dacă n-ar fi fost exploziile, tot în faţa televizorului şi-ar fi petrecut ziua.

La casa vecină, m-a întâmpinat o doamnă cu părul alb ondulat şi un uşor zâmbet pe faţă. Vocea îi era însă gravă. „Mi-aş dori ca oamenii să fie mai drăguţi unul cu altul în loc de atâta ură. E foarte deprimant. Am fost întotdeauna în siguranţă, acum nu mai ştiu ce să cred.”

Oftând adânc şi des, un domn care abia vorbea engleza mi-a spus că a venit în Statele Unite din Iugoslavia. „Nu mi-e frică acum, mi-a fost frică în 1992, când a izbucnit războiul acolo. Ce pot să spun? Doar să mă rog la Dumnezeu.”

Foto: Ani Sandu.

Peste câteva ore, în centrul oraşului, oamenii se plimbau relaxaţi pe lângă perimetrul încercuit de poliţie la locul exploziilor. Se opreau să facă poze la grămezile de folii termoizolante de pe jos (folosite de sportivi după maraton pentru a se încălzi), la mănuşile chirurgicale rămase în urma anchetatorilor, purtate de vânt de colo-colo, la ofiţerii care se asigurau că nimeni nu trece de baricade.

Dacă n-ar fi fost o prezenţă aşa de mare a forţelor de ordine pe străzi, dacă n-ai fi văzut din când în când maşinile negre ale trupelor antitero şi n-ai fi auzit sirenele pornind din senin, dacă n-ai fi văzut steagurile americane în bernă, ai fi zis că eşti într-un oraş turistic la sfârşit de săptămână, când lumea e leneşă să iasă din hotel de dimineaţă.

Mă aşteptam ca, după un astfel de eveniment, oraşul să fie pustiu, oamenii să evite zona exploziilor. Pe măsură ce treceau orele, locul devenea însă din ce în ce mai animat. Treceau părinţi împingând la cărucioare cu copii, tineri care făceau jogging, turişti fotografiind magnoliile. Mulţi oameni purtau geci albastre cu galben şi sigla maratonului, semn că participaseră la el. Magazinele şi restaurantele erau în mare parte închise, dar terasele erau pline. La terasa unui Starbucks închis, spre exemplu, tinerii stăteau cu laptopul în braţe şi profitau de Wi-Fi-ul gratuit. Nu am văzut persoane încruntate sau speriate. Un domn în vârstă care-şi plimba bişonul a întrebat un poliţist, pe cel mai calm ton din lume: „O să fim în siguranţă?”. Poliţistul a dat din cap că da.

Foto: Ani Sandu.

La un moment dat, am văzut două tinere împărţind flori albe pe străzi. Charissa Grant mi-a povestit că împreună cu câteva prietene a decis să facă asta ca să transmită un mesaj optimist. Au dat câte o floare doar celor care aveau medalii de la maraton sau purtau gecile albastre. „Le-am mulţumit că au participat la această cursă minunată şi că au venit în oraşul nostru. Unii oameni au plâns, pe alţii i-am îmbrăţişat. I-am invitat să vină şi anul viitor.”

În orele şi zilele care au urmat am intervievat mai mulţi participanţi la maraton, martori la cele întâmplate sau care au terminat cursa cu puţin timp înainte. Dincolo de şocul iniţial, de senzaţia ciudată de amestec de părere de rău faţă de victime şi bucurie că eşti în viaţă, toţi mi-au zis că au încredere că o să fie bine, că autorii atacurilor vor fi prinşi. „Oamenii vor continua să alerge”, mi-a spus Romano, un tânăr care venise din Italia la maraton şi care era convins că atentatul nu va schimba modul în care vor avea loc astfel de competiţii pe viitor.

Când preşedintele Barack Obama a vorbit la serviciul religios în onoarea victimelor, am auzit acelaşi lucru. „Vom fi alături de voi până veţi reuşi să staţi din nou în picioare, să mergeţi şi, da, să alergaţi din nou”, a spus Obama, adresându-se victimelor. „Nu am nicio îndoială că veţi putea să alergaţi din nou, pentru că asta este stofa din care sunt croiţi oamenii din Boston.”

Foto: Ani Sandu.

Dacă nu aş fi fost în oraş, dacă n-aş fi văzut oamenii zâmbind, mergând înainte, poate că aş fi interpretat mesajul preşedintelui drept o încercare de a-i îmbărbăta pe americani, de a le ridica moralul. Cred că, în acest caz, cuvintele preşedintelui n-au făcut decât să descrie o stare de spirit, o stare de fapt.

Când, mai târziu, după prinderea celui de-al doilea suspect, preşedintele a spus că atacatorii au eşuat, pentru că americanii nu se lasă terorizaţi, l-am crezut. L-am crezut pentru că i-am văzut pe americani în Boston, ieşind în parcuri, stând pe iarbă, bucurându-se de soare. I-am văzut fotografiind carele de televiziune, parcă mândri un pic de atenţia din zilele acestea asupra oraşului. I-am văzut comportându-se la fel ca înainte de explozii, ridicând bannere de susţinere („BOSTON DOESN’T BLINK. 2014 Training Starts Today”). Mai speriaţi păreau turiştii din autobuzele colorate în verde şi portocaliu care şerpuiau prin oraş. Cei mai mulţi făceau fotografii din autobuz, ferindu-se să coboare, descoperind oraşul ca la televizor.

Poate că reacţia de acum a fost diferită faţă de cea de după atentatele de la 11 septembrie 2001 pentru că acela a fost de fapt momentul zero, momentul în care americanii au înţeles că sunt expuşi, că pericolele există şi că nu pot fugi de ele. Sigur, amploarea a fost cu totul alta atunci, numărul victimelor infinit mai mare, dar, dacă bilanţul în Boston e de doar trei morţi, e şi pentru că oraşul s-a mobilizat masiv să-şi revină.

Foto: Ani Sandu.

Poate e o încredere oarbă în mai bine, acel optimism american care îi face să meargă înainte. Poate e vorba de înverşunarea de a nu te lăsa îngenuncheat. Poate, în parte, e şi spiritul combativ al sporitivilor, pentru că mulţi dintre cei cu care am vorbit erau străini şi mi s-au părut la fel de optimişti.

Una dintre imaginile care mi-a rămas în minte în Boston e cea a unui tată care era cu fetiţele la filmat prin oraş. Cea mică, de nouă ani, mânuia o cameră video pe trepied; cea mare, de zece ani, era reporteriţă şi vorbea la microfon. Am intrat în vorbă şi am aflat că tatăl, Robert Broadway, e pompier, pasionat de orice are legătură cu arta video. „Suntem realizatori de documentare independenţi”, mi-a zis, iar fetele mi-au povestit că filmează de pe la cinci ani.

Am tot căutat în timp ce-i intervievam să găsesc o legătură cu atacurile. Robert nu fusese de serviciu când s-au întâmplat şi nici nu vorbea despre ele. „Am ieşit cu fetele să aflăm mai multe despre oraş, să lucrăm, să ne distrăm. Dacă nu făceam asta, eram acasă în faţa unor jocuri video, iar asta e mai distractiv.”

Părea dintr-un alt film, la nici 24 de ore după explozii. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare că noi, presa, urmăream evenimentele ca pe un film, în timp ce el îşi vedea pur şi simplu de viaţă.