Alandala în Bucureşti

La 10 minute de Institutul Francez din Bucureşti este o cafenea cu porţi de tablă făcuţi cu graffiti.

Opriţi-vă acolo pentru câteva clipe şi veţi primi un bilet doar dus către copilărie.

Senzaţia mea când i-am vizitat pe cei trei tineri iniţiatori ai unui proiect de ranversare în timp a fost că m-am ales cu o excursie gratis în Curte la Dionis unde Mircea Eliade face posibilă îmbinarea planurilor spaţiale şi temporare.

Un bar mic şi o grădiniţă mare cu boltă de viţă-de-vie care ne-a ferit de ploaia începută ca din senin şi măsuţe mici ca în pagodele asiatice - acesta este decorul în care vă invit să mă însoţiţi pentru un moment, cât poate dura, de altfel o lectură... Şi totuşi, ce poate însemna un moment pentru infinitatea Universului?

Audio: Ateliere de joacă Alandala.

Aşa cum vă spuneam, ploaia s-a pornit dintr-o dată şi noi stăteam în continuare la taclale ca în copilărie când nimic nu ne putea speria cheful de joacă şi nu ne putea fura libertatea existentă parcă din setări.

Foto: Alandala la 1 an.

Apariţia unei căni mari de sticlă cu limonadă rece în care plutea o frunză de mentă pe măsuţa scundă ne-a sporit şi mai mult pofta de povestit şi ne-am prins în discuţii despre vreme, oameni şi lucruri făcute de ei, uitând parcă de ticăitul ceasului, care anunţa îndărătnic şi încăpăţânat înlănţuirea şi scurgea una câte una a secundelor.

Zona liberă de maturitate!

O mână de tineri din București – pentru că altfel nu-i pot numi – s-au decis să nu trăiască niciodată drama actorului depresiv din mansarda lui şi s-au apucat să facă tot ce ştiau ei mai bine. Şi-au adus deci aminte că în copilărie nimeni nu a avut curajul să le explice vreodată că „nu aşa se joacă un joc” şi şi-au deschis o cafenea pe care au decretat-o la scurt timp zonă liberă de maturitate!

Audio: Oana Blebea.

Oana Blebea a făcut timp de un an şi jumătate un curs de actorie în Franţa, dar dorul de casă, de ai ei şi de sufletul mare şi deschis al românilor au adus-o înapoi acasă. De altfel, ea a şi lucrat acolo în toată această perioadă la un circ, unde făcea la fiecare spectacol jonglerii pentru copii.

Îşi aduce aminte cu zâmbetul pe buze că cei mici i-au intrat nu o singură dată pe scenă şi au preluat frâiele ei, în încercarea de a conduce un joc care-i fascina prin îndrăzneală, curaj şi creativitate – apanaje, care în mare îi caracterizează până la o vârstă.
Oana este o tânără foarte jucăuşă şi-mi mărturiseşte fără să ezite că cel mai mult i-a plăcut în viaţă să se joace, pentru că în opinia sa, aceasta presupune în primul rând „să fii spontan, creativ şi mai ales să trăieşti în prezent!”

Nu mi-o închipui şi de fapt i-am şi spus-o cum se adresează instituţiilor Statului, de la cele la care trebuie să achite facturi pentru bunul mers al afacerii ei până la cele care îi garabtează apartenenţa la societatea în sine. Nelămurirea mi-a fost, însă, repede spulberată, când mi-a explicat că ea nu s-a ocupat niciodată de” toate aceste amănunte”, întrucât i le-a pasat prietenului ei.

Visul oricărui copil – o baghetă magică!

Oana a rămas, deci, o fetiţă care râde cât o ţin plămânii când îi spui şi cel mai insignifiant lucru după modelul pe care mi l-a recunoscut ceva mai târziu şi anume că „râsul vine din pofta de viaţă, tinereţe şi împlinire asumată!”

Video: Jocuri.

Toată discuţia cu ea a fost mai curând un medicament pentru stimularea bunei-dispoziţii şi o spun public că nu aş vrea să o văd vreodată tristă sau abătută, pentru că este un om frumos aşa cum este ea de fapt, de la care noi toţi ceilalţi avem ce învăţa în fiecare zi şi dacă ar fi să-i trăim alături o veşnicie şi mai mult.

Dintr-o dată îmi spune că şi-ar fi dorit să aibă o baghetă magică pentru a-i face pe toţi din jurul ei să uite de griji şi să se însenineze ca cerul verii după o furtună puternică. Nu pot să nu-mi ascund, însă, la rându-mi îngrijorarea: „ - Doamne, o baghetă în mâna unui copil... fie el şi mare?... – Da, crezi?... Eu şi-aş transforma pe toţi în spiriduşi, nu cred că ar fi o problemă!” Așa cum vă spuneam, semnalele mele de alarmă sunt de fiecare dată justificate și nu mă înșală niciodată!?

Partea serioasă a jocului

Dan Dorneanu este prietenul Oanei şi se recomandă drept „partea serioasă a jocului”. Dacă vă întrebaţi în ce constă seriozitatea jocului trebuie să vă spun că sunteţi pe deplin îndreptăţiţi pentru că şi eu m-am ros pe dinăuntrul meu până când i-am adresat direct întrebarea: „Şi, deci, cu ce te ocupi? – Eu achit facturile, eu îi chem pe oameni la joacă şi tot eu sunt cel care fac aprovizionarea cu „alimente” pentru bunul mers al jocului!”

Audio: Dan Dorneanu.

Tot de la el am aflat că în spatele acestei munci pe care dacă nu o luăm simplu în joacă, se ascunde o muncă sisifiană. Dacă staţi să vă gândiţi cât timp, creativitate şi răbdare îi trebuie unui om pentru a face un afiş de prezentare a unui eveniment, ce înseamnă să bată Bucureştiul în lung şi-n lat pentru a plăti toate utilităţile şi în ce constă de fapt comanda şi achiziţia câtorva pungi de „ronţănele”, cutii de alune şi baxuri de ... lichide! Şi totuşi ce l-a mânat în luptă este tot ea – fascinaţia pentru joacă. De fiecare dată îşi găseşte un rol în mini-reprezentaţia din cafenea şi-şi satisface astfel cheful de creativitate, spontaneitate şi joacă.

Dan Dorneanu a lucrat câţiva ani în IT. De altfel, a fost chiar team-leader la o multinaţională. Acum spune că nu s-ar întoarce acolo pentru nimic în lume. Râde când îmi spune cât de scorţoşi sunt oamenii la birou şi cât de diferiţi de cei care vin să se joace de-a teatrul şi de copilăria în curte la ei.

Unii oameni sunt puşi pe joacă

„Aici, ţinuta obligatorie este una lejeră. Nici nu mi-aş închipui un copil care să se joace cu cravată la gât, deşi pe ei când îi apucă îi apucă şi nu mai ţin cont de nimic. Imaginaţi-vă cum ar fi să te apuci să joci şotronul în office!?... (Stă puţin pe gânduri)... Colegii te-ar privi foarte rezervaţi şi te-ar aborda numai foarte prudent pe toată colaborarea, în timp ce şeful ţi-ar adresa un implacabil: „Păi, ce facem domnule, am venit la serviciu să ne jucăm?”... Da, cam aşa cred că s-ar întâmpla lucrurile şi acum că stau de vorbă cu tine îmi dau seama cât de mult stress vine la pachet cu o zi de muncă şi ce oază de viaţă şi optimism poate părea cafeneaua noastră pentru cei care îşi termină programul de lucru, se duc acasă să se spele, să mănânce o masă frugală şi descind în forţă la noi!”

De la el am aflat că cei care vin să se joace sunt oameni absolut normali. Unii dintre ei au chiar şi familie şi copii. Şi tot el mi-a spus că între omul serios şi rigid de la serviciu şi cel îmbrăcat în straie „de scandal” pentru joacă pare să fie o mare diferenţă.

Nu a spus-o, dar eu îmi închipui că depăşind graniţele de timp şi spaţiu şi întorcându-te în copilărie şi implicit în tine pentru a te regăsi şi a o regăsi, nu faci altceva decât să redevii un om simplu, sau poate doar un copil ca oricare altul.

„Nici nu-ţi poţi închipui – mai îmi spune Dan – sunt unii care vin puşi pe joacă! De multe ori noi ne alăturăm lor, iar de alte ori fie nu ne regăsim în jocul pe care ei îi preferă, fie vrem altceva, fie de ce nu, avem o treabă de făcut. Sigur, ni se şi întâmplă să-i lăsăm în plata lor să se joace între ei fără să intervenim pentru că şi copiii până la urmă se joacă atât cât se joacă şi apoi se culcă! Or, la noi, toţi cei care vin au un singur gând... să se joace şi atât!”

Energia vine din lucruri frumoase

Alexandra Rădescu a terminat actoria şi se declară o adeptă a principiului terapiei prin artă. În viaţa de zi cu zi lucrează la o grădiniţă, unde îi învaţă pe cei mici engleză. Materia pe care ea o predă este una interactivă. Nu se mulţumeşte niciodată cu a-i face pe cei mici să deprindă cuvinte într-o limbă străină la kilogram, ci face lecţii cu ei în care îi implică la propriu într-un Univers cu subtitrare.

Audio: Alexandra Rădescu.

„Le spun celor mici: „so, this is an apple!”... Şi nu am încheiat nici pe departe povestea aici! Continuu: „This apple is red” sau „put the apple on a chair!” şi tot aşa pentru că în acest fel sunt convinsă că vor reţine activ tot ce îi învăţ şi pentru mai mult timp!”
În paralel, Alexandra Rădescu lucrează la un centru de plasament, unde îi învaţă pe copii teatru. Este extrem de mândră când îmi poveşteşte că recent a reuşit să pună în scenă o piesă, pentru care s-a muncit foarte mult, dar cu banii câştigaţi au reuşit să meargă cu toţii la Râşnov. „ - Şi ce roluri aţi jucat la Râşnov? - (Râde) Acolo am învăţat să ne asumăm vârsta pe care o avem, să ne urcăm în copaci, să alergăm prin pădure, să prindem un foc de tabără, să ne construim căsuţe în pomi şi să ne facem cu mâinile noastre un acoperiş deasupra capului dacă este nevoie. Sunt lucruri care nouă, celorlalţi, ni se pot părea obişnuite, dar pentru ei, cărora Statul le asigură masa de zi cu zi, adăpostul şi o educaţie minimă, reprezintă un univers întreg, dar paralel!”

E greu de spus ce am simţit când am ascultat-o. Poate şi timpul a mai estompat din trăirea de atunci, dar cert este că în sufletul meu s-a născut o mică revoltă faţă de mine însămi, omul acela obişnuit, de care vorbea Alexandra, pentru că mi-am dat seama că nimic din ceea ce este „firesc” nu-şi mai găseşte locul, că adevăratele lucruri care ne încarcă le aruncăm în trecut şi mai ales că ne construim cu sacrificii o imagine de oameni serioşi care nu face altceva decât să ne încorseteze în loc să ne lase mintea limpede să zburde pentru a putea crea...

Şi mă voi întoarce la Oana pentru a întări cele spuse de mine. Cuvintele ei sunt mai elocvente decât orice altă dezbatere pe această temă – sau, cel puţin mie aşa mi se par – „Eu cred că suntem nişte proşti că ne-am făcut mari!”

Revenind, însă, la Alexandra, ar trebui să vă spun că ea este cea care coordonează în fiecare seară de miercuri la aceeaşi cafenea un atelier de teatru. 7, sau maximum 8 oameni pot veni, pentru că doar atâţia încaăp în odăiţa mică de acolo. Încep cu nişte exerciţii de respiraţie, continuă cu altele de dicţie şi energizare specifice, luate din tehnicile actoriceşti şi purced la treabă. De regulă, se dă o situaţia, pe care orice tânăr angajat în proiect trebuie să şi-o asume, pentru a-i putea găsi o continuare şi un sfârşit.

Mai sunt şi cazuri când se porneşte de o scenetă clară şi se joacă întomai. Cum de altfel sunt şi momente în care pseudo-actorii noştri se decid să-i găsească un alt final sau poate o altă continuare întocmai filmelor americane unde „end”-ul nu are niciodată mai puţin de două variante certificate cât de repede de un glorios „coming soon”.

Găsiţi şi voi continuarea firească a articolului meu, a filmuleţelor cu ei şi a înregistrărilor audio şi faceţi-le o vizită. Nu strică, vă asigur, un strop de enrgie în plus!