Ziariştii sunt "un pic pierduţi"

Ramón Lobo este ziarist freelance, fost corespondent de război pentru El País timp de 20 de ani.

Concediat, Ramón Lobo întreţine acum un blog personal, scrie cărţi, ţine conferinţe, îi încurajează pe studenţii la Jurnalistică şi de când a fost dat afară spune că "se simte liber".

A primit, pe 8 mai, Premiul pe 2012 pentru întreaga activitate din partea Clubului Internaţional de Presă din Spania.

Reporter: Unde ne aflăm acum, în 2013, noi, ziariştii, corespondenţii, ziariştii cu experienţă care ştiu să scrie, să dea ştirea, să verifice informaţia?

Ramón Lobo: Suntem un pic pierduţi, în mare parte din cauza crizei economice. În Spania e vizibilă, ne afectează în mare măsură, bănuiesc că în România e la fel.

În întreaga Europă se închid ziare, sunt daţi afară ziarişti, dar în India, China sau Indonezia se produc o mulţime de ziare print, cu un succes enorm, deoarece clasa medie în creştere este dornică să citească ziare pe hârtie.

America Latină are o efervescenţă de ziare pe internet, iar SUA merg pe drumul lor, pentru că sunt o putere economică şi fac ce vor, îşi permit acest lucru.

--fb1

Trăim o perioadă foarte grea, dar eu am încredere că viitorul este strălucitor, pentru că aşa a fost meseria asta întotdeauna.

Cineva spunea zilele trecute că mereu a existat un om care a spus poveşti, încă din perioada cavernelor, şi dacă facem legătura cu Rysard Kapucinski (n.r.: ziarist polonez de referinţă), mereu a existat Herodot, persoana care merge prin lume, se întoarce şi povesteşte, după ce îl descoperă pe celălalt.

Cred că munca reporterilor şi a trimişilor speciali este în vigoare, mai necesar ca niciodată. Dispar ziarele, apar cărţile, site-urile şi până la urmă este vina ziarelor dacă renunţă la cea mai bună marfă. Până la urmă, tu, ziar, cum să mai vinzi?

Reporter: Ziariştii spanioli suferă teribil, mulţi şi-au pierdut locul de muncă. Erau prea mulţi?

Ramón Lobo: Nu cred că erau prea mulţi. Sunt peste 10.000 de colegi care nu mai au loc de muncă astăzi, din 2008 încoace, problema este că au fost înlocuiţi cu oameni foarte tineri, ceea ce nu e rău, dar nu au experienţă.

De pildă, la televiziunea spaniolă a fost o restructurare a angajaţilor cu vârsta de peste 52 de ani. A fost o greşeală, pentru că s-a pierdut o generaţie. E o meserie care se învaţă lucrând. Intri la 20 de ani în ea, înveţi de la cei de 30, 40, 50 şi până la 70 de ani în Statele Unite.

Ajungi la 30 de ani şi îi înveţi pe cei de 20 şi aşa mai departe, pentru că e o transmitere continuă a profesiei şi profesionalismului. În orice moment ai nevoie de cel care spune, stai, nu te grăbi să spui ce spun toţi, pentru că asta s-a mai întâmplat în anii ‘60 sau ’70.

Ce ce-a întâmplat după atentatele din 11 martie, de pilda, e relevant. Înainte să ne aruncăm să afirmăm că a fost ETA, mai bine aşteptăm puţin şi vedem că e altcineva, din mai multe motive. Aceste voci au dispărut. Pierd, în primul rând, tinerii, care nu mai au maeştri şi apoi pierd cititorii, care sunt lipsiţi de jurnalismul de calitate. Toate acestea vor sărăci jurnalismul, iar ziarele vor continua să piardă cititori, vor ajunge la restructurări şi mai mari şi în final vor ajunge la subvenţii.

În schimb, din America Latină ne ajunge un model nou: ziarişti care au fost daţi afară sau cărora nu le mai place unde lucrează, au înfiinţat site-uri cu nume foarte originale: Porcul spin, Scaunul gol, Animalul politic, reviste culturale precum Eticheta neagră şi altele.

Toate depinde de bani de la fundaţia Soroş, care e foarte inteligentă, pentru că ştie că presa articulează societatea. Ne uităm strâmb la America Latină sau la Europa de Est, dar dacă ne uităm mai bine aici, nu suntem deloc articulaţi. Cred ca Soroş ar trebui să dea şi pe aici nişte bani pentru site-urile tinere, pentru că nu suntem prea bine.

"Când scriu, eu vreau să simt povestea"

Reporter: În Spania a surprins că ziariştii cu multă experienţă din presa scrisă, radio şi TV au fost daţi afară. E şi cazul tău, dar nu poţi să spui că ai rămas fără job. Scrii, colaborezi, călătoreşti, faci conferinţe, primeşti premii. Cum te simţi?

Ramón Lobo: Foarte bine. Am fost mereu independent, am crezut mereu că prima bătălie e cu şefii. Din acest motiv am fost restructurat.

Acum se preferă ideea că audienţa dictează. Şefii îţi spun vrem asta şi tu ar trebui sa zici ok, câte semne sau câte cuvinte? Eu nu scriu aşa, vreau sa verific şi sa cred povestea.

Am muncit mulţi ani, se pare că îţi faci un nume, o marcă, potrivit noilor concepte ale presei online. Asta îţi permite să supravieţuieşti.

E adevărat că am fost 20 de ani corespondent de război, poate unul din cei mai folosiţi din Spania. Asta cred că l-a şi deranjat pe directorul ziarului (n.red.: El País), care mi-a spus că şefii nu sunt de acord cu titulatura aceasta. Am spus că nici eu nu am decis asta, dar oamenii sunt obişnuiţi să numească un reporter care acoperă conflicte corespondent de război.

După ce am fost dat afară, am acest privilegiu, să fiu chemat la conferinţe şi să vorbesc despre experienţa mea. Am şi colegi care nu reuşesc să îşi găsească de muncă, pentru că nu au fost atât de vizibili.

Sunt bucuros că sunt autonom, am o barcă mică, nu e un transatlantic, dar e barca mea. Trebuie să văd cum va fi din punct de vedere economic, pentru că se pare că voi pierde 40% din salariul pe care l-am avut până acum, dar am descoperit că se poate trăi cu 60% destul de bine şi mă bucur de o libertate enormă.

Am predat azi două texte, am în lucru două reportaje, deci mă organizez cum vreau. Am avut până la urmă un mare noroc.

"Am dureri şi flori de MAC"

Reporter: Te reinventezi în fiecare zi?

Ramón Lobo: Da, şi am subiecte în permanenţă. Unul ţi-l şi spun: am fost la Huelva, să fac un reportaj despre un centru de îngrijire a persoanelor cu Alzheimer şi am descoperit că două îngrijitoare au colecţionat fraze de la pacienţi.

De pildă, îl întreabă pe dl Alejandro: cum vă simţiţi astăzi? şi el răspunde: am dureri şi flori de MAC (“tengo dolores y amapolas”). Descoperi poezia pură şi-ţi pui întrebarea: cine e pierdut, ei sau noi? Nu mai întreb nici un şef: fac reportajele şi le public.

Reporter: Ce înseamnă pentru tine premiul pentru întreaga activitate din partea Clubului Internaţional de Presă? Actorii spun că nu vor mai avea roluri, contracte... Un ziarist ce spune?

Ramón Lobo: Întâi mi-a fost teamă, pentru că am împlinit numai 58 de ani şi un prieten mi-a trimis un mesaj în care spune: asta miroase a cutie de lemn! Dar apoi m-am bucurat. E o recunoaştere a carierei.

Mereu am fost urmărit de ideea că trebuie să fiu onest cu mine însumi, pentru că există un cititor exigent care mă urmăreşte. Dar mă gândesc şi la colegii şi prietenii de pe teren şi la cei din redacţie. Aşa revin cu picioarele pe pământ.

Mă bucur că premiul vine din partea colegilor ziarişti. Eu voi continua, aşa că pregătiţi încă unul pentru peste 20 de ani, pentru că eu aşa voi sfârşi, scriind, spunând poveşti!