"Întârziata Românie" a profesorului Boia

Lucian Boia, născut în Bucureşti la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.

Opera sa, întinsă şi variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România şi în Franţa, precum şi traduceri în engleză, germană şi în alte limbi.

De o vreme, intrat recent în rândul septuagenarilor, istoricul Lucian Boia nu lasă să treacă anul fără măcar un nou titlu.

Cărţi importante, viziuni noi, reconsiderări, apel la sursele de bază ale istoricului - peste 30 dintre cărţile sale au văzut lumina tiparului la Editura Humanitas.

"Jocul cu trecutul - Istoria între adevăr şi ficţiune", "Două secole de mitologie naţională", "De ce este România altfel?", mai recenta analiză "Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine", dar şi atât de incitantul "De ce este România altfel" stau în faţa unei noi propuneri ce îşi aşteaptă ieşirea la public: "Balcic - Micul paradis al României Mari".

Succesul volumelor scrise de Lucian Boia este deja unanim recunoscut: în 2012 profesorul-autor a înregistrat vânzări substanţiale, de 55.000 de exemplare, cu lucrarea „De ce este România altfel?“, iar în 2013, volumul "Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine“ îl plasa pe primul loc în topul vânzărilor la Librăria Humanitas.

Audio: Înaintea lansării, istoricul-scriitor Lucian Boia mi-a acordat un interviu.

Cum funcţionează, de fapt, ceea ce credem despre noi în ceea ce urmează să facem?

Lucian Boia: Cartea care m-a făcut mai cunoscut marelui public, "Istorie şi mit în conştiinţa românească", e o carte care a apărut în 1997 şi, într-adevăr, pentru foarte mulţi a fost ceva nou atunci.

Oamenii îşi închipuiau că istoria este una singură şi au descoperit că istoria înseamnă de fapt multe istorii, multe scenarii posibile.

Istoria reală sigur că este una singură, dar ceea ce numim noi istorie sunt până la urmă reprezentările istoriei şi reprezentările istoriei sunt multiple, pentru că istoria nu e doar trecutul, istoria este privirea prezentului asupra trecutului.

Şi dacă trecutul e unul, prezentul are multe feţe, se schimbă neîncetat, aşa încât şi privirile noastre sunt diverse.

Asta am încercat să arăt în esenţă în "Istorie şi mit", sigur, subliniind modul cum istoria reală trece în mit, deci cum capătă înţelesuri noi şi înţelesuri foarte puternice.
Oamenii, comunităţile se legitimează prin istorie.

Comunismul "a simplificat abuziv istoria"

Cât de deformaţi eram, cât de puternică era această amprentă a istoriei unice, după 50 de ani de singură instanţă care părea a ne spune cum să vedem ce a fost şi mai ales ce să alegem?

Lucian Boia: Sigur, comunismul a deformat masiv şi a simplificat abuziv istoria.

Dar să nu ne închipuim că doar comunismul a vârât oamenilor în cap ideea că istoria este una şi atâta tot.

Or, iată, istoria scapă printre degete. Reconstituirile noastre sunt foarte diferite, interpretările sunt foarte diferite.

Şi trebuie să ne obişnuim cu ideea asta, să ne resemnăm. Poate ar fi mai bine să fie o singură istorie. Eu ştiu dacă ar fi mai bine? E mai interesant, e mai interesant până la urmă aşa.

Istoria, deşi a trecut, deşi e moartă, cum să spun, pe de-o parte, ea continuă să fie foarte, foarte vie, fiindcă noi o facem şi o refacem fără încetare prin propria noastră
viziune.

--fb1

România prezintă tot felul de întârzieri

În felul în care ne determinaţi să ne vedem altfel ajungem la întrebarea pe care aţi pus-o în numele nostru.

Sigur, suntem preocupaţi, mulţi dintre noi, sper că toţi, să ne vedem într-un anume context. Şi atunci, răspunsul pe care l-aţi dat într-o carte cel puţin la fel de incitantă precum "De ce este România altfel" ne face să ne aşezăm puţin mai corect faţă de noi. Ce speraţi prin această desfacere în fâşii a istoriei noastre, în aşezarea reflectoarelor altfel asupra celor ce sunt importante? În fond e o sinteză, dar este şi o analiză cea pe care o faceţi.

Lucian Boia: Da, ştim cu toţii şi simţim cu toţii că România prezintă tot felul de întârzieri, că lucrurile nu merg întotdeauna sau de foarte multe ori nu merg atât de bine, atât de neted cum am dori să meargă, şi atunci e firesc să căutăm explicaţii.

În "De ce e România altfel" am încercat să explic de ce într-adevăr România are toate întârzierile astea în raport cu Europa Occidentală mai ales în raport şi cu alte ţări europene. Şi lucrurile astea se explică prin istorie.

Calităţile şi defectele României sunt rezultatul istoriei

Eu nu sunt de acord cu cei care insistă asupra unei aşa-zise psihologii etnice, faptul că românii aşa ar fi, aşa s-au născut şi aşa sunt şi aşa vor fi şi de acum înainte, cu calităţile şi mai ales, după unii, cu defectele lor.

Sigur, sunt calităţi, sunt şi multe defecte, dar astea nu sunt date odată pentru totdeauna.

Ele sunt rezultatul istoriei. Dacă România arată într-un anume fel şi dacă sunt toate întârzierile şi dereglările aş spune că de vină nu sunt românii, de vină este istoria.

Istoria ne-a trasat un anume drum, istoria ne-a întârziat în multe privinţe, după cum aceeaşi istorie poate să ne ducă şi pe un drum mai bun. Sigur că depinde, depinde de români în bună măsură.

România e puternic marcată de contextul acesta al frontierei la care se află

Vorbiţi despre evenimente, nu despre ştiinţa istoriei?

Lucian Boia: Nu numai despre evenimente, vorbesc despre mersul general al istoriei. Vedeţi, de la bun început faptul că ne-am aflat în partea mai puţin bună a Europei - partea bună a fost partea Occidentală; Occidentul într-o anume conjunctură istorică s-a dezvoltat mai repede, s-a dezvoltat mai echilibrat decât Europa Răsăriteană ş.a.m.d.

Cât de importantă este sau în ce măsură simţiţi că e, până la urmă, cu amprentă definitivă asupra acestui mers amplasarea la răspântie şi până la urmă într-un mijloc care ne face sau nu ne face bine?

--fb2

Lucian Boia: Da, eu am scris o carte, a apărut în Anglia mai întâi, mi-a fost solicitată de un editor britanic, cartea intitulată "România, ţară de frontieră a Europei", unde am susţinut această teză şi o susţin în continuare, că România e puternic marcată de contextul acesta al frontierei la care se află, oarecum în afară, oarecum la marginea marilor structuri de civilizaţie, marilor ansambluri geo-politice şi asta a creat o anumită izolare, o anumită întârziere.

Este un spaţiu puţin izolat faţă de ceilalţi, dar în acelaşi timp şi un spaţiu deschis, e un paradox.

Izolare, dar în acelaşi timp deschiderea înseamnă şi foarte multe contacte. Şi atunci avem o Românie care se remarcă printr-o civilizaţie autohtonă, civilizaţia ţărănească, mă gândesc la ea, foarte specifică şi foarte persistentă, dar în acelaşi timp, la nivelul mai de sus, al culturii elitelor, al instituţiilor ş.a.m.d. o Românie care a fost dintotdeauna foarte influenţată de tot felul de modele, începând cu modelul bizantin şi slav, în Evul Mediu, apoi modelul otoman, grecesc într-o epocă puţin mai recentă, apoi occidentalizarea din secolul al XIX-lea, mai recent paranteza comunistă, deci o Românie foarte marcată de modele din afară, care în acelaşi timp îşi are şi fondul ei foarte bine întocmit de civilizaţie tradiţională, atât cât a mai rămas astăzi din ea.

Deci o istorie mai specială. Toate istoriile sunt speciale, dar istoria noastră este încă şi mai specială, cu foarte multe particularităţi, inclusiv cu destul de multe întârzieri, cum am arătat în cartea "De ce e România altfel".

Românii ar trebui să înveţe să aibă mai multă încredere în ei

Cât de mult influenţează percepţia noastră asupra locului în care ne aflăm paşii următori? Până la urmă, ceea ce credem despre noi înseamnă şi o bază pentru a decide personal şi la nivel de societate, de ţară, de stat.

Lucian Boia: Da, eu cred că românii ar trebui să înveţe să aibă mai multă încredere în ei, să fie mai puţin complexaţi. Eu întotdeauna am spus: suntem prea, prea complexaţi, prea ne uităm la alţii, prea ne judecăm în raport cu alţii.

Trebuie să avem mai multă siguranţă pe ce facem, mai multă mândrie, să ne afirmăm calităţile de români, fără a deveni prin asta ultranaţionalişti, să încercăm să îmbinăm credinţa în noi înşine, cu deschiderea spre ceilalţi.

Sigur că istoria te poate învăţa, dar nu ajunge istoria.

Până la urmă, ceea ce contează este încotro ne vom angaja astăzi, încotro ne vom angaja în viitor şi asta depinde, sigur, nu numai de noi, dar depinde într-o anumită măsură şi chiar într-o măsură importantă şi de noi.

Trebuie mai multă încredere, asta lipseşte.

Să nu mai fim, suntem mult prea frustraţi, mereu ne facem gânduri cu privire la modul cum suntem priviţi, ni se pare că nu suntem suficient de recunoscuţi, suficient de apreciaţi.

Trebuie mai multă organizare, trebuie mai multă disciplină, trebuie mai mult respect faţă de reguli.

Iată, nişte lucruri care în bună parte lipsesc şi aici ar trebui să fim mai atenţi şi să încercăm să ne îmbunăţăţim noi înşine.

Dinamica perversă a istoriei

Vorbiţi despre un complex. Este acela al pasului înapoi înainte de a-l face pe cel înainte şi de a pune preţ pe ceea ce spuneţi dumneavoastră, iată, n-avem timp să fie altfel, ne lipseşte.

Lucian Boia: Da, bineînţeles. Trebuie un efort pentru a ne croi propria nostră istorie de acum înainte, în acelaşi timp însă, într-un context unde nu suntem doar noi.

Atunci când la un moment dat, în timpul a mai puţin de două decenii s-au succedat şapte forme diferite, deosebite de organizare, în cel fel a marcat această atât de, până la urmă incomodă, schimbare, trecere, poporul, fibra?

Lucian Boia: Da, să spunem mai precis despre ce este vorba. Dumnevoastră v-aţi referit la ce am scris în cartea mea "Capcanele istoriei".

E vorba de societatea românească şi eu m-am referit la elita intelectuală de prin 1930 până jurul anului 1950 şi, într-adevăr, e o perioadă scurtă, sunt cel mult două decenii în care s-au succedat foarte multe regimuri politice, cred că mai mult de şapte, le-am numărat împreună, mai multe decât în oricare altă ţară europeană, cu treceri de la o extremă la alta, de la extrema dreaptă la extrema stângă şi sigur că asta a fost o dinamică perversă a istoriei, care a zguduit ţara, a zguduit societatea românească, a zguduit elita.

Asta i-a făcut pe români să fie încă şi mai dezorientaţi decât erau.

Deci toate frustrările, toate complexele, toată dificultatea adaptării la cultura modernă de factură occidentală, toate astea s-au amplificat prin zig-zag-urile astea nemaipomenite ale istoriei.

Să sperăm că am ajuns la un liman, să sperăm că intrăm într-o istorie mai liniştită, să sperăm că integrarea europeană se va desfăşura firesc şi neted cu rezultatele pe care le aşteptăm şi noi, şi celelalte naţiuni europene şi în felul astă mă gândesc că poate am ieşit din zona asta de turbulenţe şi vom reuşi să ne adunăm, să ne modernizăm, să ne organizăm mai bine, în acelaşi timp păstrându-ne şi trăsăturile noastre specifice.

Secolul al XX-lea a fost un secol de foarte mari zguduiri

Se spune că atunci când e prea multă linişte şi comoditate, lipseşte ceva sau poate că trebuie să vină ceva să ne stârnească mai departe, însă probabil că totuşi ce spuneţi dumneavoastră este mai adevărat.

Lucian Boia: Bine, nici liniştea perfectă nu este de recomandat. Deşi e vorbă care spune că fericite sunt popoarele fară istorie, dar e bine să mai fi şi zguduit din când în când, dar să nu fii zguduit prea tare.

Problema este că nu numai pentru noi secolul al XX-lea a fost un secol de foarte mari zguduiri, iar în ce ne priveşte poate şi în mai mare măsură, după cum spuneam puţin mai înainte.

Să fim stârniţi, sigur, să nu cădem în rutină şi să ruginim prin lipsă de activitate sau de noutate, dar în acelaşi timp am dori o istorie ceva mai liniştită, în orice caz fără războaie, fără conflicte din astea teribile, cum a cunoscut omenirea în veacul trecut.

Lumea este mult mai unitară prin radio şi prin celelalte mijloace de comunicare moderne

În timp, comunicarea a avut rolul foarte important, comunicarea de masă, cu atât mai mult. În ce fel credeţi că radioul sau informaţia care ajunge la tot poporul, aşa cum speră un post public de radio, influenţează viteza cu care se desfăşoară evenimentele, previne, anticipează şi duce firesc mai departe.

Lucian Boia: E clar că radioul a avut un rol esenţial, ca toate mijloacele mass-media moderne: televiziunea, internetul, mai recent.

Nici nu putem concepe lumea modernă fără aceste instrumente de comunicare.

Să ne gândim ce greu circula informaţia în urmă cu două-trei secole.

Trebuiau zile, săptămâni, uneori luni de zile pentru ca informaţia să ajungă dintr-un loc în altul sau nu mai spun de la un capăt la altul al pământului.

Deci acum informaţia, cel puţin, circulă instantaneu şi asta a creat o solidaritate până la urmă extraordinară între diversele părţi ale planetei, între continente, între ţări, între oameni. Lumea este mult mai unitară prin radio şi prin celelalte mijloace de comunicare moderne şi asta a schimbat toate datele problemei.

Nu ne mai putem închipui o lume în care circulaţia ideilor şi a informaţiei să fie atât de lentă cum a fost cândva.

Istoria reală este adesea deformată

Nu ştiu exact în cel fel priviţi mitologiile altor popoare. Dar că Franţa sau Germania în egală măsură v-au preocupat este limpede. Cum îşi privesc alte popoare destinul? Cum le influenţează această privire istoria?

Lucian Boia: Peste tot există procesul acesta de mitologizare. Eu nu am vrut să spun niciun moment şi cred că cititorii m-au înţeles bine în cele din urmă.

Nu am vrut să spun că doar românii produc mitologie pornind de la istoria reală.

Istoria reală este adaptată, este ideologizată, este adesea deformată şi asta contribuie foarte mult la ceea ce se întâmplă în prezent.

Oamenii merg înainte, dar merg înainte privind de multe ori şi spre trecut.

Şi sigur că modul cum vedem istoria influenţează foarte mult paşii pe care îi facem în prezent, pe care îi facem spre viitor.

Occidentul nu mai are ponderea pe care a avut-o în secolele trecute

Despre sfârşitul Occidentului s-a vorbit în mai multe perioade istorice. Din punctul dumneavoastră de vedere, când plasaţi sfârşitul Occidentului şi cu ce influenţe pentru noi?

Lucian Boia: Eu nu-l plasez nicăieri, Doamne. Am spus-o de multe ori, inclusiv în cartea asta intitulată "Sfârşitul Occidentului?", cu semn de întrebare însă, nu este o afirmaţie a mea că se sfârşeşte Occidentul.

Sunt tot felul de supoziţii, de scenarii, aşa încât eu nu ştiu nimic despre ceea ce se va întâmpla. Asta am spus-o de multe ori.

Despre viitor se spun în general, se spun prostii, am spus-o chiar în felul ăsta. Se spun lucruri care, în general, în viitorul adevărat nu se întâmplă.

Aşa că nu ştim ce va fi. Cert este că Occidentul nu mai are şi în continuare va avea tot mai puţin ponderea pe care a avut-o în secolele trecute pentru simplul motiv că se ridică şi celelalte părţi ale lumii şi celelalte civilizaţii, uitaţi-vă la China ş.a.m.d., la India, de asemenea, la lumea întreagă.

Deci, Occidentul nu mai poate să aibă singur rolul conducător, rolul dinamizator al istoriei pe care l-a avut. Asta am vrut să spun.

În rest, ce ne va aduce viitorul, vom trăi şi vom vedea.

Nu ştiu nimic despre viitor

Cu atât mai mult cred că este incitantă întrebarea pe care ne-o putem pune, pentru ca fiecare se simte în locul său verigă importantă, dar privit puţin de deasupra probabil biată furnică. În ce fel credeţi că se va scrie despre istoria acestor ani peste 50 de ani?

Lucian Boia: Nu ştiu. Nu am nici cea mai mică idee. Încă o dată vă spun că eu nu ştiu nimic despre viitor, nu sunt singurul care nu ştie nimic despre viitor, nimeni nu ştie nimic despre viitor. Unii vor să lase impresia că ar şti.

Nu ştiu cum se va scrie istoria peste 50 de ani. Ce pot să spun este că se va scrie cum se scrie întotdeauna, în raport cu epoca respectivă.

Deci, contează foarte mult cum va arăta lumea peste 50 de ani şi în funcţie de modul cum va arăta avem şi punctul de observaţie asupra istoriei, care este punctul de observaţie al prezentului.

Oamenii privesc spre trecut, dar îşi pun întrebări şi adaptează trecutul la propriul lor prezent.

Deci în 2070, oamenii vor privi trecutul cu ochii anului 2070, însă eu nu ştiu care vor fi ochii anului 2070.

Ştiu doar că istoria va fi în continuare privită din punctul de vedere al prezentului.

Întrebările care se pun istoriei sunt întrebările noastre.

Ziua de mâine o să semene destul de bine cu ziua de astăzi

Dar, rămânând la ceea ce se întâmplă acum, într-o Europă care îşi caută ritmul, într-un spaţiu în care ne putem întreba, vom avea o Europă comună, cu mai multe viteze, o Europă creştină, islamizată sau doar diversă? Cum răspundeţi, ce simţiţi?

Lucian Boia: Eu nu ştiu ce se va întâmpla? Ceea ce ştiu şi ştim cu toţii este ce se întâmplă în prezent şi este de presupus că ziua de mâine o să semene destul de bine cu ziua de astăzi, adică fenomenele pe care le observăm astăzi se vor prelungi şi mâine şi poimâine, dar pentru un viitor ceva mai îndepărtat nu am ce să spun.

Va fi o Europă care, probabil, îşi va depăşi această împărţire strictă în segmente naţionale.

Va fi o Europă care va îmbina existenţa în continuare a statelor naţionale cu spaţiul acesta comun european, deci fără să asistăm la dispariţia naţiunilor. Va fi o anumită depăşire a fenomenului naţional.

Astea sunt lucruri care se pot spune aşa, în mare. Sigur, vor conta foarte mult şi cei care vin din afară, fenomenul acesta al imigraţiei, care s-a tot accentuat şi este de presupus că va marca cultura europeană.

Poate vom avea o nouă sinteză europeană din toate astea adunate, culturile naţionale plus diversele culturi venite din alte părţi ale lumii, vor da poate o nouă sinteză europeană.

Eu am pus întrebările astea în cartea mea despre sfârşitul Occidentului, încă o dată spun "Sfârşitul Occidentului?" cu semn de întrebare, dar sunt doar întrebări, sunt scenarii. Nu am cum să dau un răspuns şi teza cărţii, până la urmă, tocmai asta este: putem să ne punem întrebări, este firesc să ne punem întrebări, avem dreptul să construim scenarii, dar să fim foarte atenţi şi să fim siguri în fond că nu avem de unde şti ce va aduce viitorul, mai ales un viitor pe termen mediu şi lung.

Pe termen scurt... Nici pe termen scurt nu ştii întotdeauna. De cele mai multe ori te trezeşti cu evenimente şi evoluţii la care nimeni nu s-a gândit.

Douăzeci şi ceva de ani de viaţă românească la Balcic

Şi pentru că după o asemenea întrebare reveniţi şi eu cred cu uneltele pe care şi le doreşte şi pe care le are la îndemână istoricul, la o analiză în detaliu a unui spaţiu, atât cât există arhive, cred că îşi pun ascultătorii noştri întrebarea cum aţi ales această temă legată de Balcic şi cum speraţi să privim spaţiul acesta în care ajungem cu toţii, înţelegând mai mult sau mai puţin. Dumneavoastră numiţi Balcicul micul paradis al României Mari.

Lucian Boia: Da, vă spun drept că nici eu nu mă gândeam până acum un an şi jumătate, când am ajuns la Balcic, nu fusesem mai înainte şi nu m-aş fi gândit nici un moment că o să scriu cândva o carte despre Balcic.

Pur şi simplu s-a întâmplat să ajung acolo. Am fost frapat, e un loc special, arată frumos şi interesant şi mai deosebit faţă de alte locuri.

Pur şi simplu am început să mă interesez mai îndeaproape de istoria Balcicului. Nu s-a scris prea mult despre acest subiect, câte ceva totuşi exista şi am dus eu mai departe cercetarea, am căutat, am lucrat mult în arhive, am găsit destul de multe informaţii, alte informaţii, sigur, nu le-am găsit, aşa se întâmplă cu cercetarea. Şi până la urmă, am scris această carte, care e o carte de ansamblu privitoare la Balcic, din momentul când a intrat între hotarele României, deci odată cu Cadrilaterul, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, şi până în 1940, când Cadrilaterul a fost retrocedat Bulgariei.

Deci sunt douăzeci şi ceva de ani de viaţă românească la Balcic, nu numai românească, şi populaţia preexistentă, erau bulgari, erau turci, se aşează şi români, deci sunt mai multe comunităţi care convieţuiesc la Balcic în perioada interbelică şi mai ales acest imaginar al Balcicului.

Regina Maria, îndrăgostită de Balcic

Deci Balcicul e altfel de peisaj, dacă-l comparăm cu peisajul actualmente românesc al Mării Negre, cu Dobrogea românească.

Deci e o regiune mai stâncoasă, mai spectaculoasă ca peisaj, un peisaj oarecum de tip mediteranean, plus că era şi peisajul uman, care, între timp, s-a mai şters, dar atunci, era foarte ieşit şi acesta din comun; turcii, tătarii, cu îmbrăcămintea lor tradiţională, cu obiceiurile lor tradiţionale.

Deci era un loc mai special, care i-a atras pe pictori mai întâi. Există şcoala aceasta de pictură a Balcicului.

E subiectul cel mai frecventat de pictori în perioada interbelică.

Desigur, şi scriitori vin destul de mulţi la Balcic...

Dar a atras-o, în primul rând, pe regina Maria.

Lucian Boia: În primul rând şi în primul rând, i-a atras pe pictori, pictorii i-au deschis calea.

Regina Maria a descoperit, puţin mai târziu, Balcicul în 1924, dar s-a îndrăgostit pe loc de această localitate, care îi amintea - ea îşi petrecuse copilăria în Malta, unde tatăl său, al doilea fiu al reginei Victoria, era comandantul flotei britanice din Mediterana, şi sunt analogii, adică e un peisaj oarecum mediteranean şi al Balcic, un peisaj stâncos. Deci, pe ea, a atras-o, a avut această nostalgie şi şi-a ridicat aici castelul ei şi un întreg domeniu cu foarte multe alte.

Sigur, e legat de regina Maria Balcicul şi istoricul e legat, în bună măsură, de regina Maria, fiindcă şi eu o bună parte din informaţie am extras-o din jurnalul reginei Maria.

Ea şi-a ţinut un jurnal foarte detaliat, zi cu zi, nota tot ce se întâmpla şi jurnalul acesta e o mină de informaţie, sigur, pentru ce făcea şi cu cine se întâlnea regina la Balcic, dar în general, şi pentru istoria Balcicului în perioada asta a anilor '20 şi '30.

Balcic, un loc al intelectualilor şi al artiştilor

V-aţi aşezat şi între localnici şi contemporani, i-aţi căutat şi pe contemporanii reginei, în percepţia faţă de ceea ce se întâmpla tumultuos în vremea acestor 20 de ani, ce-aţi simţit, ce spun mărturiile?

Lucian Boia: Da, vin la Balcic, în special, artişti, scriitori, oameni, dar în special din mediul intelectual, care-şi petrec aici vacanţele...

Dar a venit o administraţie?

Lucian Boia: A, bine, sigur că este o administraţie românească, este şi şcoală românească, dar, în general este un loc al intelectualilor, al scriitorilor, al artiştilor şi care transfigurează Balcicul, îl transfigurează şi în mod real, prin această infuzie culturală.

E un mic oraş, dar unde se petrece o infuzie culturală extraordinară în perioada interbelică şi, sigur, e şi nota asta, care ţine de imaginar, de o anume utopie, e locul unde se pot petrece altfel lucruri, se poate întocmi altfel societatea şi cultura românească.

Deci, sunt tot felul de proiecte utopice, de legătura asta cu marea, pe care românii o avuseseră în mai mică măsură şi, acum, sunt autori care insistă, trebuie să ne apropiem de mare, să devenim un popor maritim.

Povestea Balcicului, o poveste românească

În timp ce localnicii priveau ceea ce se petrecea acolo drept un intermezzo istoric, pe care l-au înţeles mai puţin.

Lucian Boia: Bine, sigur că toată povestea asta culturală a Balcicului este o poveste românească, în timp ce românii chiar în perioada interbelică sunt încă minoritari la Balcic. Cei mai mulţi erau acolo bulgarii, apoi turcii, tătarii.

Comunităţile astea trăiesc destul de separat. Sigur, sunt şi contacte între ele, dar sunt comunităţi distincte.

M-am referit şi la ceilalţi, dar am scris în principal despre partea românească a Balcicului, fiindcă asta m-a interesat: pictura, literatura, regina Maria, e toată povestea care ţine de modul cum s-au aşezat românii la Balcic, cum au privit Balcicul şi cum l-au transfigurat, această mitologie a Balcicului, acest paradis, "micul paradis", cum am spus, al României Mari, care şi-a încheiat existenţa la 1940, dar a rămas în amintire, în memoria oamenilor.

Şi un loc în care, până la urmă, e prinsă, în formele sale, cred că cele mai diverse, ca să nu spun toate, şi conştiinţa religioasă şi spirituală. În fond, ce este tot acest cuib liniştit cu tot ce e construit în jurul său?

Lucian Boia: Da, nu ştiu dacă e vorba de o concepţie religioasă anume, deşi regina Maria are o privire religioasă asupra lucrurilor într-un sens ecumenic, ea a încercat o sinteză religioasă.

Deci, nu are prejudecăţi din astea limitate, ţinând o anume confesiune.

Dovadă, ea este anglicană, dar respectă confesiunea ortodoxă, ridică pe domeniul ei de la Balcic cea mai mică bisericuţă din ţară, Stella Maris, care este o biserică ortodoxă, şi unde a lăsat, prin testament, să-i fie depusă inima.

Deci este un spirit ecumenic al reginei Maria. Şi, într-adevăr, putem face o raportare a paradisului...

Omul trăieşte în bună măsură în imaginar

Acolo este şi islamul, acolo este şi bahai.

Lucian Boia: Da, bahai ţine tot de Regina Maria, dar era foarte prezent islamul, sigur că da, moscheile Balcicului care se văd şi în pictura sau fotografiile de epocă.

E un loc de întâlnire, nu numai religioasă, culturală, în general de întâlnire între civilizaţii. Sunt românii, sunt bulgarii, sunt turcii, sunt tătarii, sunt şi alţii, şi greci, şi armeni, şi evrei. Este o societate multietnică şi multiculturală.

Dând la o parte mai multe dintre caracteristici, paradis cred că se cheamă.

Lucian Boia: Paradis, în special în imaginar, fiindcă paradisul real a fost pierdut de multă vreme, poate va fi regăsit cândva.

Deci tot ce numim noi paradis, lucrăm foarte multe cu imaginaţia.

Dar dacă oamenii asta au simţit, asta şi-au dorit, asta au vrut să facă acolo, înseamnă că într-un fel a existat un paradis.

Fiindcă imaginarul nu este în afara realităţii.

Imaginarul de multe ori concurează cu realitatea brută, şi de multe ori e chiar mai puternic decât realitatea. Omul trăieşte în bună măsură în imaginar.

Sunt un istoric care tratează o varietate de subiecte

În felul asta cred că aţi pornit, şi de la imaginar, să reconsideraţi evenimentele importante, marcajele importante ale istoriei noastre. Cred aşa ar trebui să vă vedem seria de cărţi publicate, tocmai aşa, descifrând.

Lucian Boia: Da, eu sunt un istoric - dacă îmi pot permite să mă autoapreciez - sunt un istoric care tratează o varietate de subiecte şi în manieri destul de diferite.

Deci am avut, mai ales o perioadă când m-am ocupat şi m-am ocupat foarte intens de miturile istorice, de mitologii, de imaginar.

Componenta asta se întâlneşte în continuare în ceea ce scriu, inclusiv în cartea despre Balcic.

Dar nu e o carte doar despre imaginar, e o carte despre Balcic: evenimentele, aspecte economice, sociale, politice, culturale, bineînţeles, în partea de realitate, partea de imaginar.

Deci am încercat să dau o mică istorie globală a Balcicului în care să le cuprind pe toate, şi administraţia românească, şi regina, şi pictorii, şi scriitorii, şi evenimentele de tot felul.

Şi mitologiile actuale.

Lucian Boia: Da şi mitologiile, şi amintirea actuală a Balcicului, care este prezentă mai ales în pictura românească.

Pentru cine vizitează muzeele de pictură, sunt rare muzeele care să nu prezinte picturi din perioada interbelică ale Balcicului.

Regina Maria, figura tutelară a Balcicului

Iar acum şcolile de vară nu fac altceva decât să ne atragă într-acolo, acolo unde, dumneavoastră spuneţi, regina Maria revine.

Lucian Boia: Da. Regina Maria, asta m-a frapat şi pe mine vizitând Balcicul recent, este prezentă acolo, este figura tutelară a locurilor, hotelul cel mai modern aşa se numeşte Regina Maria şi se vând peste tot obiecte cu chipul reginei Maria.

Deci este o referinţă pentru bulgari, bineînţeles că şi pentru români.

De altfel, foarte mulţi dintre turişti, poate chiar majoritatea turiştilor care vin la Balcic, sunt români.

Ce importanţă credeţi că are în propria noastră părere, părerea noastră despre noi înşine un asemenea marcaj, brandul până la urmă? Nu mă refer numai la acesta, dar acest brand la Balcic în concurenţă cu alte branduri contemporane. Mă gândesc la personajele din filme, la Star Trek, la Superman şi la toate celelalte şi la concurenţa pe care toate aceste embleme, până la urmă, şi-o dispută, părerea noastră despre lume.

Lucian Boia: Da. Problema este în ce măsură suntem capabili să ne facem reclamă, fiindcă sunt lucruri foarte interesante şi personaje foarte interesante şi care au o semnificaţie mai largă decât strict românească pe care am putea să le punem în evidenţă, cum este regina Maria.

A fost un personaj extraordinar, nu doar din punct de vedere românesc. A fost una dintre marile figuri europene ale epocii.

Regina Maria, România Mare şi Balcicul

De asemenea şi toată mitologia asta în jurul Balcicului. Deci toate acestea pot să fie la fel de interesante ca tot felul de alte mitologii.

Problema este cât de mult reuşim noi să le promovăm şi să le prezentăm altora, să intre în conştiinţa europeană.

Depinde foarte mult şi de noi, în primul rând de noi.

Şi în legătură cu ceea ce a dorit să comunice prin locul pe care l-a ales pentru a-i fi depusă inima, regina Maria, istoricul ce consideră? Pentru că putem să luăm în calcul istoria veche sau obiceiul vechi al nobililor medievali care-şi marcau locul printr-o parte semnificativă a trupului. În cazul acesta, adus încoace în secolul XX, cum a funcţionat această dorinţă? O trataţi la modul romantic, simbolic sau chiar semnificativ pentru ceea ce visa regina să fie mai departe acest spaţiu pentru România?

Lucian Boia: Cred că trebuie să le adunăm pe toate. Bineînţeles că este o atitudine romantică şi sentimentală, dar este şi o atitudine religioasă şi o credinţă religioasă efectivă, pe care o avea regina Maria, identificarea ei cu România, cu România Mare în orice caz, cu Balcicul în mod specific.

Deci sunt toate acestea adunate.

Este o încărcătură simbolică puternică asta, raportul dintre Balcic şi inima reginei Maria legată de semnificaţie inimii, de tot ce înseamnă inima în sens spiritual, în sens ideologic, în sens religios.

"Inima reginei Maria şi-ar avea locul într-o biserică"

Şi după părerea dumneavoastră, acum locul acestui obiect simbolic atât de încărcat care este?

Lucian Boia: Bine, am scris şi în carte, sigur, până la urmă a ajuns la Muzeul de Istorie Naţională, mica casetă de argint în care a fost pusă inima reginei Maria şi caseta mare în care a fost introdusă caseta mică şi asta mare este din argint aurit încrustată cu pietre preţioase.

Sigur că obiectele respective îşi pot avea locul la muzeu.

Inima reginei, o inimă la muzeu, cred că ar deranja-o puţin pe regina Maria să ştie că partea asta a trupului său se află într-un muzeu.

Şi-ar avea locul, totuşi, într-o biserică. Şi de ce nu? S-ar putea întoarce la Stella Maris, la Balcic. Nu văd care este problema. Cred că într-un fel ar fi natural.

Cartea aceasta a dumneavoastră cred că răspunde nevoii multora dintre cei care ajung la Balcic pentru o oră, pentru o zi sau pentru o săptămână. Cum speraţi să fie primită?

Lucian Boia: Sper să intereseze cartea. Am încercat să o scriu într-o manieră care într-adevăr să atragă cititiorul, chiar şi pe cititiorul cu informaţii istorice nu prea numeroase.

Este foarte mult material pe care l-am adunat.

Adică a fost cercetare într-adevăr serioasă, cercetarea pe care am făcut-o, dar am încercat să o torn într-o forma cât mai plăcută, cât mai accesibilă unui public cititor larg.

Vom vedea! Nu eu pot să spun ce se va întâmpla. Aici decide publicul!