Emil Constantinescu despre instabilitatea scenei politice din România

Emil Constantinescu a explicat la Radio Romania Actualităţi modul în care a evitat intrarea Romaniei în incapacitate de plată în perioada 1996-2000. Fostul preşedinte critică instabilitatea clasei politice de astăzi şi susţine faptul că actuala "criză financiară" cu care se confruntă Romania este una "aparentă", cauzată de lipsa unei viziuni asupra dezvoltării sale viitoare, a unei strategie de dezvoltare durabilă si a unui plan coerent pe patru ani de mandat.

În perioada mandatului lui Emil Constantinescu, România nu a reuşit să încheie un Acord cu FMI, motivul real, aflat de-a lungul timpului, a fost instabilitatea politică. România era aproape să intre în incapacitate de plată, iar în ajutorul nostru a sărit China, de două ori în timpul mandatului, astfel România a fost salvată de la dezastru. România s-a putut astfel redresa , am putut avea chiar şi creştere economică , am început negocierile cu Uniunea Europeană, am primit promisiunea fermă că vom intra în NATO, s-a intrat în istorie şi prin vizita Papei Ioan Paul al - II-lea într-o ţară ortodoxă. Acum FMI este din nou la Bucureşti , se cere stabilitate politică, se cere acelaşi lucru reducerea aparatului bugetar, reducerea cheltuielilor, coaliţia este într-o fierbere constantă, are însă avantajul unui procent de 73%. Încercam să aflăm cum apreciază Emil Constantinescu situaţia României de astăzi şi ce ar trebui facut.


13 ani de la preluarea mandatului, pentru tânăra generaţie, dar şi pentru mulţi alţii, mandatul pe care l-am avut ca preşedinte al României în perioada 1996 -2000 , pare la fel de îndepărtat ca şi cum am discuta de perioade încheiate din istorie. Din păcate, nu s-a scris până acum nici un fel de istorie corectă a acelui mandat la noi, în ceea ce priveşte percepţia din afară ea este corectă pentru că se bazează pe cifre şi pe analize. La noi orice apreciere asupra perioadei '96 -2000 este bazată pe emoţii, pe sentimente sau resentimente.

Domnule preşedinte ştiţi că se spune că istoria este scrisă de invingători, acum nu pot să spun că dumneavoastră în rândul învingătorilor sunteţi privit ca un învins, poate de aceia nu s-a văzut clar şi încă nu ştim să înţelegem şi să apreciem perioada aceea, însă Uniunea Europeană atunci era departe , acum e aici, NATO era să fie aproape, a fost după aceea. Papa Ioan Paul al - II-lea a fost ceva ce ne-a scos din anonimatul zonei acesteia, deci sunt fapte. România a ieşit din criză după un dezastru şi aproape incapacitate de plată, vrem nu vrem sunt afirmaţii şi realităţi.

Aşa văzute sunt realităţi. Sigur, există şi o percepţie personală. Mulţi poate gândesc, alţii o spun, că intervenţiile mele în reechilibrarea percepţiei asupra acelei perioade importante sunt rodul unei frustări.

Asta n-am citit-o sau n-am văzut-o.

Vreau să vă spun că nu este nici un fel de frustare pentru mine, dar există o plasare între două percepţii diferite. Deci, percepţia pe plan extern, mai ales acum, la 20 de ani de la căderea comunismului, în care, la toate evenimentele la care particip, deşi se face o prezentare, sunt prezentat ca făcătorul de politici sau luări de decizii, reformator şi, sigur, sunt clasat alături de, mai târziu, în aceeaşi familie cu Walesa, Havel, Gontz, Jelev şi primii preşedinţi ai ţărilor baltice.

Ceea ce este adevărat, pentru că pe internet aşa sunteţi plasat, şi este corect.

Dacă nu România ar fi fost plasată, pentru că şi percepţia asupra revoluţiei de acum 20 de ani, asupra României este greşită, este minimalizantă, uneori este de-a dreptul jugnitoare, pentru că aşa pleacă ea din România. Şi, la fel, poziţia României, în diferite sondaje de opinie care se fac, de exemplu Eurobarometru, apare foarte jos, pentru că ele se construiesc pe baza percepţie pe care o avem noi despre noi. Deci, această dezbatere lipsită de sens, această dezbatere bazată pe presentimente, cum spuneam, reciproce, aduce un rău, aduce un rău ţării şi cred că este momentul ca să întoarcem la o analiză bazată pe date şi evenimente concrete. Acuma, să mă întorc la al doilea set de întrebări, care pare important acum, şi este vorba de relaţia cu FMI. Dumneavoastră aţi spun în introducere că noi nu am reuşit să încheiem cu FMI, într-o situaţie, sigur, disperată pentru România.

Aveam acord cu Banca Mondială. FMI nu ne-a dat acord stand-by.

Acuma, vă spun ceea ce afară iar se ştie, acordul cu FMI nu s-a încheiat pentru că nu am vrut noi să-l încheiem în termenii FMI. Şi, ca să nu pară hazadardată, mă întorc mereu la argumente, aşa cum apar ele în opinia mondială şi europeană, şi am să-l aduc în discuţie pe Joseph Stiglitz, care este laureatul premiului Nobel pentru economie, care a scris o carte "Globalizarea". Amintesc că această carte a fost tradusă în limba română, este la dispoziţia tuturor, şi îi îndemn pe cei care mai citesc şi cărţi, chiar în vacanţă, să caute la paginile 313-315. Acolo începe, este o analiză, care începe "cazul României este unul extrem de controversat". Şi continuă - citez exact din Stiglitz, în traducerea care s-a făcut - "această ţară nu era ameninţată de imposibilitatea de a nu-şi plăti datoriile. Ea îşi dorea să obţină un nou împrumut de la FMI, pentru ca lumea să vadă, pur şi simplu, că ea dispunea de capacitate de plată, ceea ce ar fi ajutat-o să împrumite bani cu dobândă mai mică.

Dar sunt şi alte analize, domnule preşedinte, făcute la nivelul Comisiei Europene, care spune că această criză economice a lovit atât de puternic ţările Europei Centrale şi de Est, datorită fragilităţii instituţiilor. În cei 20 de ani nu am avut timp să fim capitalişti adevăraţi. Şi atunci, ei spun - merg pe această idee - că avem nevoie de 900 de miliarde de dolari, de euro, ca să-şi revină aceste economii la situaţia dinainte.

Acuma ar fi foarte periculos şi pentru discuţia noastră dacă în loc s-o ducem până la capăt ne-am întoarce. Deocamdată suntem în 1996, şi cel mai competent personaj care este ascultat de toată lumea, şi astăzi este considerat personalul cheie, şi cel mai ascultat în lumea internaţională, spune în continuare: "la un moment dat România a apărut a avea nevoie de numai 36 de milioane de dolari din sectorul privat, ca să primească ajutor în valoare de peste un miliard de dolari". Şi ce spune Stiglitz: "în acel moment, băncile din Bucureşti - el trimite mai departe câţiva tineri din băncile private din Bucureşti - au şantajat Guvernul României şi au încercat să folosească împrumutul de la FMI, care îi condiţiona împrumutul de un împrumut pe piaţa privată, pentru a obţine de la guvernul român o modificare a legislaţiei în favoarea lor".

Aşa au făcut în toate ţările ex comuniste!

Da, dar uitaţi ce spune, şi acum pentru mândria românilor pentru că trebuie din când în când să le arătăm că ei au avut conducători care le-au apărat onoarea şi demnitatea şi Stieglitz, cartea a fost publicată cu un an în urmă şi vă rog să rămână aceasta şi să fie; spunea aşa "Guverne mai puţin competente sau mai corupte poate ar fi fost tentate să accepte o asemenea ofertă", însă România a respins-o. Este cel mai frumos omagiu pe care Stieglitz îl aduce în analiza sa care este un capitol României şi mai departe demonstrează că dacă România ar fi ascultat FMI ar fi fost o greşeală.

Şi, totuşi, România a ascultat FMI-ul, domnule preşedinte pentru că după 2000 am avut stand by cu FMI şi am fost obligaţi să privatizăm tot ce era de privatizat pentru că asta este politica FMI-ului, astea sunt angajamentele care le-au luat. De acolo au început multe rele ale noastre însă nu avem ce să mai facem acum.

Doamna Ilieş, este vorba despre modalitatea de a fi demn ca un guvern al unei ţări demne şi pentru perioada 1996-2000 a avut o demnitate pe care cu greu poţi să o treci cu vederea sau de puţine ori a avut-o întreaga sa istorie. În momentul în care FMI-ul a recomandat României să intre în încetare de plăţi, am respins acest lucru, este momentul următor, după acest pas urmează momentul următor, FMI-ul ca o reacţie anunţă România şi anunţă public că România ar trebui să intre în încetare de plăţi în condiţiile în care România avea o datorie externă, mă uit aici, în datele pe care mi le-a furnizat BNR în această dimineaţă, de 8,5 miliarde de euro, în condiţiile în care avea în rezerva naţională numai 440 de milioane. Ei bine, în acel moment, am reacţionat în felul următor şi acum pot să o spun pentru că lucrurile sunt publice: am dat telefon preşedintelui Clinton şi preşedintelui Chirac. Se întâmpla exact în 1999, în momentul în care România juca un rol cheie în situaţia din Balcani, tensionată, din Balcani şi atunci preşedintelui Clinton i-am spus următorul lucru 'Dle preşedinte, aţi prezentat România ca un model de rezolvare a problemelor interetnice pe plan naţional şi de rezolvare a problemelor relaţiilor cu vecinii. Aveaţi nevoie de acest model pentru ca să îl opuneţi situaţiei disperate şi situaţiei grave de dizolvare şi de disoluţie care era în fosta Iugoslavie. Îmi pare rău să vă spun că nu puteţi admite ca un model să fie penalizat'. I-am dat telefon preşedintelui Chirac care în acel moment mi-a aranjat o întâlnire cu Camdessus, Camdessus s-a deplasat la Bucureşti, deci nu a venit un oarecare funcţionar care discuta cu guvernul, a venit directorul FMI-ului ca să discute cu mine, a venit la Bucureşti preşedintele Băncii Mondiale, Wolfenson, ca să discute cu mine. Deci acesta a fost modul în care a fost tratată România! Şi eu am spus "Nu!" "Nu este corect ca să fim astfel penalizaţi. În momentul în care Franţa şi-a declarat încrederea în România şi în spatele nostru se afla în urma aranjamentului personal în urma unei discuţii între patru ochi pe care am avut-o cu Helmut Kohl, cancelarul Germaniei, Deutsche Bank sprijinea tacit România, este un lucru pentru care i-am mulţumit public după 12 ani cancelarului Schroder la Bucureşti, în vizita sa la Bucureşti, dânsul a confirmat acest lucru pentru că preluase angajamentul lui Kohl. Noi am operat în acea perioadă având în spate sprijinul tacit al lui Deutsche Bank care a ajutat România să nu se dezintegreze din punct de vedere economic, am avut sprijinul SUA şi am avut spriijinul Franţei, deci noi am discutat cu FMI-ul.

Şi al Chinei.

Şi al Chinei, pentru că, în vizita pe care am făcut-o la Beijing, în discuţia cu preşedintele Chinei şi cu primul ministru, le-am cerut să facă un gest simbolic, pentru că, de fapt, era vorba de încredere. Şi atunci, în momentul în care noi am tratat - când spun "noi şi România", spun "noi şi Mugur Isărescu, guvernatorul BNR şi viitorul prim-ministru al României şi cu mine" - noi am tratat de pe poziţii... deşi era o situaţie de dezastru în ţară, am tratat relaţia cu FMI. Banca Mondială ne-a sprijint, după cum ştiţi, cu toată expertiza; ne-a sprijinit să nu distrugem Bancorex-ul şi am reuşit să-l unim cu BCR. Şi imaginaţi-vă că, de unde Bancorex-ul... - ce înseamnă asta! - Bancorex-ul avea două miliarde şi jumătate datorie neacoperită, am reuşit să acoperim această datorie şi, după unirea cu BCR, a fost vândută cu peste trei miliarde şi jumătate de dolari. Aceasta înseamnă o politică bazată pe - ca să-l citez pe Stiglitz - "o administraţie competentă şi care nu este coruptă". Pentru că lucrurile se ştiu. Iar când mă întorc în China, i-am cerut preşedintelui şi primului ministru să facă un depozit la BNR pentru a arăta această încredere. China a făcut acest depozit.

De două ori.

Este adevărat că l-a repetat; era vorba de o sută de milioane de dolari. Nu aceasta era problema.

Dar ne-a salvat.

Era gestul simbolic şi asta mi-a permis ca, apoi, să discut foarte franc şi cu administraţia americană, când, la un moment dat, nu am sprijinit China, nevotând împotriva ei, dar explicându-le şi lui Madeleine Albright, în acea vreme, şi preşedintelui, şi prietenilor mei din Partidul Republican că un parteneriat strategic cu SUA înseamnă un dublu parteneriat, înseamnă ca noi să-i sprijinim atunci când au nevoie şi, din fericire pentru România, atunci au avut nevoie de sprijinul nostru, şi ei să ne înţeleagă pe noi în probleme punctuale. Asta este istoria salvării României dintr-o situaţie catastrofală. Şi revin şi întreb acest lucru - pentru că hai să fie momentul adevărului această întâlnire - şi vin şi spun: dacă acum vorbim despre criză, ce era în 1996; aia cum o mai numim? Pentru că vreau să dau câteva, după părerea mea, să pun şi diagnosticul şi după aceea argumentele... în acest moment, după părerea mea, este o criză de nervi. România nu are o criză economică reală, este o criză de neîncredere, o criză de nervi. România nu are în niciun fel o criză politică, n-are niciun motiv să aibă o criză politică, cu o majoritate atât de stabilă; este doar o criză de nervi a oamenilor care fac politica în România. România încă nu are o criză socială, în comparaţie cu situaţia enorm de gravă - nu am cuvântul, nu găsesc epitetul - din perioada mandatului meu. România are însă o criză de încredere, care creează această nervozitate generală şi care zdruncină cel mai important capital social care este încrederea. Şi acum, pentru că...

Domnule preşedinte, atunci era '96 - 2000, era o situaţie dezastruoasă - e bine că ne aducem aminte unde eram -, acum suntem în altă situaţie, ne place sau nu ne place. Chiar dacă sunt voci care spun că nu e atât de grav, sunt altele care spun că de abia acum începe răul, pentru că sunt aşa-zişii capitalişti - îmi spunea aseară, când m-am documentat, ministrul din timpul dumneavoastră, Daniel Dăianu - aşa-zişii capitalişti "predators" - predatori, care asta au făcut în anii ăştia, s-au dus, au forţat guvernele să se împrumute, să facă lucruri neclare pe zona sistemului financiar şi s-a intrat în colaps. Vrem, nu vrem, suntem parte a globalizării. Şi vă întreb, domnule preşedinte, de ce scrisoarea pe care aţi adresat-o dumneavoastră, şefii de stat din această zonă a Europei, întruniţi la Budapesta, din care face parte şi Madeleine Albright, pentru administraţia Obama să nu abandoneze Europa Centrală şi de Est, poate fi vorba de un abandon acum când toate ţările sunt membre ale Uniunii Europene? Avem nevoie de America acum?

Am avut nevoie de America, avem nevoie de America şi vom avea nevoie de America permanent. Problema este când are America nevoie de noi şi trebuie să o demonstrăm.

A anunţat, aseară, că ies din criză în curând.

Acuma nu vreau, însă, să abandonez subiectul pentru că mi-aţi cerut acea întrebare: subiectul crizei de acum şi aş vrea să amintesc care sunt argumentele în diferite situaţii internaţionale şi de ce o ţară are, în primul rând, nevoie ca cei care o reprezintă, preşedintele, în primul rând, în situaţii de crize şi primul ministru. Repet, o ţară în momente de criză are nevoie şi, mai ales, atunci, de un preşedinte, de un anume tip de preşedinte. O ţară în momente de criză are nevoie de un anume tip de guvern şi pentru că când e vorba de o criză economică şigur că ar nevoie de un bun guvernator. Ei bine pentru a trata fie cu organismele internaţionale, fie cu sectorul privat în interesul ţării, pentru asta trebuie să fii competent şi cum se spunea să nu fi fost corupt sau să nu fi corupt, cele două elemente care trebuie luate în considerare. Există o glumă , care figura pe timpul meu, după care: un rabin venea la prietenul său în fiecare vineri şi se împrumuta cu o sută de dolari, pe care duminică dimineaţa îi dădea înapoi. Se prelungeşte acest stil, la un moment dat prietenul îl întreabă: "Domne, de ce-mi ceri în fiecare vineri o sută de dolari , dacă sâmbătă seara, să spunem, sau duminică mi dai înapoi? Păi, spune :' Eu sâmbată ţin predica şi altfel vorbeşti când ai 100 de dolari în buzunar". Păi, eu vin şi le spun, acuma, celor care guvernează România: Când tratează cu FMI-ul ei au în buzunarul României, la Banca Naţională, 26 de miliarde de euro, când cu acelaşi Mugur Isărescu, când eu tratam ca preşedinte şi vă spun la nivelul în care directorul FMI-lui venea să vorbească cu mine sau eu mă duceam la FMI şi la Banca Mondială aveam 440 de milioane de dolari. Ce înseamnă asta? Puteţi să vă daţi seama cât de enorm. 440 de milioane e un mărunţiş, nici nu există, nu poţi să-i reprezinţi , e ca şi cum n-ar fi, este un zero. În momentul în care eu tratam BANCOREX -ul - Banca de stat - era o bancă falimentară cu datorii uriaşe pentru România de atunci, pentru că dacă în Banca Naţională aveam 440 de milioane şi deficitul la Bancorex era de 2 miliarde şi jumătate, toate băncile private din România care arau, de fapt, nişte Caritasuri, jocuri piramidale, erau falimentare şi, sigur că, am reuşit într-un ani şi jumătate ca toţi conducătorii lor , directorii, preşedinţii generali să fie anchetaţi judecaţi, condamnaţi şi închişi. Deci, practic, toate celelalte bănci private au fost terminate şi atunci întreb eu din nou: Ce criză este asta?

Vreţi să sugeraţi faptul că este o criză aparentă , în prezent?

Vreau să sugerez faptul că România este în criză pentru că nu are o viziune asupra dezvoltării sale viitoare, nu are o strategie de dezvoltare durabilă, nu are cel puţin un plan coerent pe patru ani de mandat, un set de politici publice pe patru ani de zile care să se bucure de .. pe care populaţia să poată să-l analizeze prin factorii competenţi şi, în sfârşit, nu are nici cel puţin o politică coerentă la zi.

Dar, de ce nu are domnule preşedinte pentru că fiecare partid îşi prezintă aceste lucruri, de ce România nu poate avea? Nu se înţeleg între ei ? Să luăm de exemplu coaliţia..

În momente de criză foştii şefi de stat sunt consultaţi , pentru că ei vin cu experienţa lor şi sigur experienţa cea mai dramatică a României, una din experienţele cele mai dramatice în întreaga sa istorie care i-a mutat , de fapt, cursul istoriei de unde pleca spre perestroika , glasnost, spre statul oligarhic a fost 1996 -2000.