Povestea lui Mihai Baron, românul care a cunoscut viața dintr-un lagăr de refugiați din Austria

Mihai Baron este un român stabilit de mulți ani în afara granițelor, cu o poveste de viață extraordinară.

Este stabilit în Canada și a trecut prin foarte multe încercări în drumul sau de emigrant.

Cu un an înaintea Revoluției din 1989, a emigrat în Austria pentru ca apoi sa ajungă în Canada.

Drumul greu de emigrant l-a dus și în Lagărul de refugiați de la Traiskirchen, Austria.

Povestea lui Mihai Baron, de la viața din lagărul de refugiați până la cea de afacerist de succes în Canada, a fost destăinuită la emisiunea Românii de pretutindeni.

Întâmplările povestite de el sunt cuprinse în volumul autobiografic „Bastonul din ranița mea era din… naftalină”, pe care l-a lansat anul trecut la București.

Luminița Voinea, realizator: Bine ați venit în studioul Românilor de pretutindeni. Domnule Mihai Baron, cum vă simțiți acasă, în România?

Mihai Baron: Acasă, cum te pot simți decât bine. Nu ai altă cale decât să te simți bine, mai ales într-o țară ca România. Norocul a făcut că sunt român și atunci, ori de câte ori vin în România sunt cu adevărat acasă.

Luminița Voinea: Mihai Baron veniți de departe, tocmai din Canada. Sunteți un român cu viața prinsă între mai multe continente, aveți o poveste fascinantă. La vârsta de 33 de ani, viața dumneavoastră ia o întorsătură dramatică. Decideți să fugiți din România în căutarea unui viitor mai bun și ajungeți într-o tabără de refugiați din Austria. Ce fel de experiențe ați trait acolo și cum v-ați decis să plecați din România, să fugiți, mai exact?

Mihai Baron: Eu am plecat din cauza sistemului.

Luminița Voinea: Ați plecat înainte de 1989.

Mihai Baron: Mi s-a spus de multe ori de către cei veniți după ’90, puteai să mai aștepți vreo doi ani și veneai fără riscuri, dar în vremea aceea n-aveam de unde să știu, am auzit ulterior că o parte ar fi știut că se va întâmpla asta. Dar, ce pot să spun, este că o dată plecați din țară, cel puțin cei ca mine, câțiva ca mine, nu mai sunt acasă niciodată. Trăim într-o suspensie între țara de unde ai plecat și zic în continuare că mă simt acasă, dar vreau să fac precizarea că starea în care mă aflu este una de suspensie. Țara de unde ai plecat s-a schimbat, oamenii s-au schimbat. Până și lexiconul e altul. Apar expresii, cum ar fi ‘cu drag’ și altele care la început chiar am fost uimit de ele, pentru că erau cu adevărat noutăți verbale. Într-un fel, cei de acasă s-au schimbat, te-ai schimbat și tu și nu mai te recunosc în realitate, în întregul tău. Iar țara adoptivă știe sigur că ești, să-i zicem, un organism aparte, că nu ești de-al lor și simți asta în fiecare zi. Îți rămâne spațiul dintre cele două țări, de suspensie. Plecarea a fost motivată de sistem pentru faptul că soția avea un frate în străinătate, în Austria. Am fost dat afară, în acel sistem nu exista principiul concedierii. În schimb, cel puțin în cazul meu, își băteau joc de cel care urma să fie dat afară și ulterior am reușit să fug. Am ajuns în Iugoslavia, inițial am plecat cu o echipă de ingineri în Republica Germană Democrată. Am reușit să plec din nou cu pașaport de serviciu. Dar au zis ‘în vest n-ai cum să pleci niciodată, asta e clar’. Dar în est, uite că și a doua oară am plecat în Iugoslavia. Și acolo cred că sunt singurul refugiat din istoria Europei, probabil, care a ajuns la Ambasada Austriei de la Belgrad și a cerut azil politic într-o zi în care ambasada era închisă. M-am dus în Belgrad, am aflat care este adresa, eram hotărât cu bagaj cu tot să cer azil politic și n-am avut unde să intru și nici cui să cer. A fost extrem de ridicol. M-am întors înapoi la șase luni după asta. A fost din nou un export de locomotive și de data asta am găsit deschis.

Luminița Voinea: Deci vă doreați mult să plecați din țară, ați fost perseverent. Din Iugoslavia ați ajuns în Austria, în tabăra de refugiați , unde ați trăit viața în lagăr.

Mihai Baron: Este, încă am auzit că nu a fost închis. Este un teren unde disperarea se unește în fiecare zi cu speranța. Pe de o parte, e îngrozitor. Eram 14-20 de oameni în cameră. Dimineața, la ora 5:00, noi, imigranții, ieșeam în fața lagărului și veneau austriecii să ne controleze mâinile, să vadă care poate lucra, după mâini își dădeau seama. Eu, venind de la birou, a trebuit să-mi pun mănuși ca să-i păcălesc, să poți să mergi să sapi gropi, să muncești în grădină, la plantat de nuci, zidării, orice, ca să poti să câștigi.

Luminița Voinea: Cum ați rezistat?

Mihai Baron: Greu, greu, foarte greu.

Luminița Voinea: Ați avut momente în care ați regretat că ați luat această decizie?

Mihai Baron: Niciodată. Motivația mea a fost ura teribilă. S-a spart un pic din cristalinul ei când eram în Canada și am văzut Revoluția în direct la televizor. Atunci motivația aproape că dispăruse cu totul. Și chiar atunci am avut un moment în care aș fi vrut să vin și eu în țară. Era dramatic să-ți vezi concetățenii pe străzi, unii împușcați. Tot ce se întâmpla era îngrozitor, cel puțin pentru mine. Și atunci am vrut să mă reîntorc, nu definitiv. Aveam prieteni care au fost mai bine informați și au spus nu, așteaptă, ai să vezi…

Luminița Voinea: Dar erați deja în Canada.

Mihai Baron: Da. Deci în lagăr am stat un an și jumătate. Revenind la lagăr, am avut norocul că în facultate am învățat germana. Si am avut inspirația să trimit niște CV-uri la posturi prin Viena. Și deodată, un hotel m-a sunat și mi-a propus un post de recepționer. Și am fost la interviu.

Luminița Voinea: Și ați lucrat recepționer în Austria?

Mihai Baron: Două luni de zile.

Luminița Voinea: Ați lucrat recepționer, ceea ce era sub pregătirea dumneavoastră din România, dar mai bine decât să stați în lagăr.

Mihai Baron: Absolut. Era un salt de la zero la infinit din lagăr pentru că am putut să-mi plătesc o mică chirie, mi-am luat o mică mașinuță. Lucram în afara Vienei și am lucrat nouă luni de zile. Apoi am plecat, m-au rugat să rămân, dar nu, soția și cu mine eram hotărâți să plecăm. În Monreal am ajuns pe 25/10/1989, deci cu puțin timp înainte de Revoluție și acolo locuim și în ziua de azi.

Luminița Voinea: Cum v-ați reunit familia în Monreal, pentru că ați trecut prin aceste experiențe singur. Familia ce făcea, era în țară, în România?

Mihai Baron: Erau în țară, da.

Luminița Voinea: Cum ați ținut legătura și cum ați reușit să-i aduceți în Canada?

Mihai Baron: În lagăr n-am putut să ținem cine știe ce legătură. Mai puteam suna din când în când. Situația soției a fost una dificilă. A venit Securitatea și au confiscat din casă, au făcut un inventar și i-au spus pur și simplu plătești, ori dacă nu vine camionul și le ridică. Deci dau numai un exemplu, a fost o situație grea. Soția mea este un om extrem de puternic, deci am avut norocul să întâlnesc această femeie de care am fost îndrăgosit din prima clipă și povestea noastră de dragoste iată că are 47 de ani. Deci, motivația noastră era mutuală. M-a așteptat având încredere în mine și eu am parcurs toate greutățile, am trecut peste ele știind că la un moment dat ne vom reîntâlni, ceea ce s-a și întâmplat. Odată ajuns la Monreal, am făcut hârtiile, se face un dosar ca să-ți aduci familia. Dincolo de asta, am aflat cine este deputatul din zona în care locuiam și care este numărul de fax al ministrului emigrației. În fiecare miercuri, până la ora 9:00, mă duceam, n-aveam fax, mă duceam într-un loc de unde se putea trimite fax și trimiteam un fax acolo, același conținut al scrisorii la amândoi. Eu n-am primit niciun răspuns niciodată, dar după vreo trei luni mă sună soția și îmi zice: ‘Ce-ai făcut, Mihai, că m-au chemat la ambasadă și m-au întrebat cine e soțul tău? Îți sărim rândul și o ajutăm pe doamna Baron imediat să plece din țară!. Cu cine te-ai întâlnit?", m-a întrebat soția. Eu n-am făcut absolut nimic decât să aplic un procedeu bine cunoscut, de la chinezi, picătura chinezească. Si au chemat-o imediat, i-au dat toate actele. De obicei se aștepta pentru reîntregirea familiei cam un an, un an și jumătate, soția mea a venit în șase luni.

Luminița Voinea: Revenim la viața dumneavoastră de astăzi. V-ați reîntregit familia în Canada, o familie fericită, cum ați spus, cu doi copii.

Mihai Baron: Doi copii, da, Alexandru, 39 de ani și Cristina 32.

Luminița Voinea: Ce faceți în Canada? Cum e viața unei familii de români în Canada?

Mihai Baron: Viața unei familii de români în Canada a trecut prin foarte multe etape. Cea inițială a fost una grea, dar eram cu toții fericiți că eram împreună și nu conta.

Luminița Voinea: Și ca orice început foarte, foarte dificil, bănuiesc.

Mihai Baron: Dificil, pentru că aveam un singur pat. Alexandru dormea în pat, Cristina s-a născut la Monreal, dar Alexandru era mic și i-am oferit patul, iar eu, soția, dormeam pe jos. Asta a fost o lungă perioadă de timp. Am trecut prin tot felul de joburi. Totdeauna mi-am dorit să am business-ul meu și atunci când ușile ți se închid, una se va deschide.

Luminița Voinea: Acum aveți mai multe firme pe care le conduceți în calitate de CEO.

Mihai Baron: Da, le-am fondat. Două dintre ele sunt vândute. A treia este în continuare dragostea mea de 25 de ani. Produc în Bulgaria, cu un partener, extracte din plante medicinale pe care le stochez în New Jersey, Statele Unite, și le export prin distribuitori în Statele Unite, puțin și prin Europa, Italia. Am exporturi și în Japonia, dar de valoare mai mică. Principala mea piață este cea din Statele Unite.

Luminița Voinea: V-ați gândit să introduceți și România în sfera dumneavoastră de interes?

Mihai Baron: Da, sigur că m-am gândit. Am un o mică afacere la București, însă e colaterală liniei mele principale. Eu produc, deci fac extracte, nu fac produse finite. Însă la compania de la București aduc deja extracte finite, pe care le distribui online.

Luminița Voinea: Sunteți fericit, domnule Mihai Baron cu viața dumneavoastră de astăzi?

Mihai Baron: N-aș putea să fiu mai fericit de atât.

Luminița Voinea: Dacă ați lua-o de la capăt, ați urma același drum?

Mihai Baron: N-aș schimba nimic.

Interviul a fost difuzat în emisiunea Românii de pretutindeni, ediția din 11 ianuarie 2025.