Mărturisirile unei românce din SUA, Adriana Cordali: Am fost apreciată peste tot în SUA, aici contează cât de mult îți dai silința și mereu trebuie să înveți

Invitata "Românilor de pretutindeni" este o româncă din Cluj, care din 1997 trăiește în Statele Unite ale Americii și a reușit, cu perseverență și mult curaj și să-și croiască un drum peste ocean.

A lucrat în mai multe domenii, a reușit să obțină un masterat și un doctorat în SUA după vârsta de 40 de ani, fără nicio problemă, iar acum este cunoscută în mediile academice și literare pentru articolele, eseurile și cărțile publicate.

Adriana Cordali a absolvit Liceul de Arte Plastice din Cluj Napoca, apoi a studiat Litere - engleză-română - la Universitatea Babeș-Bolyai (1992), relații internaționale la Universitatea Johns Hopkins din Italia (1994) cu o bursă integrală, după care a emigrat în SUA, în 1997.

Ulterior, a obținut un master în engleză la Universitatea Bradley (2010) și un doctorat în studii de engleză la Universitatea de Stat (2019), ambele din Illinois.

În Romania a predat engleză la Liceul Pedagogic din Cluj. Ajunsă apoi în Statele Unite ale Americii, a lucrat în mai multe domenii, inclusiv în cel bancar.

Acum lucreză la o agenție a guvernului federal aproape de Washington DC, ca technical writer.

Fiind om de litere, Adriana Cordali are și o bogată activitate literară.

A publicat eseuri, povestiri, și memorialistică online, precum și articole academice și capitole în cărți colecții.

În ianuarie 2023, a publicat o carte academică bazată pe lucrarea sa de doctorat, la editura elvețiană “Palgrave Macmillan”.

Cartea se intitulează „Visual Rhetorics of Communist Romania: Life Under the Totalitarian Gaze.” Are în plan și traducerea cărții pentru publicare în România, cu un titlu provizoriu: „Retorici vizuale în Romania anilor comuniști. Viața sub privirea regimului totalitar.”

Pentru primul său articol academic publicat într-o prestigioasă revistă de retorică din SUA, a primit premiul Florence Howe în 2014, din partea Asociatiei de Limbi Moderne.

Articolul se intituleaază „Embroidered Feminist Rhetoric in Andrea Dezso's Lessons from My Mother" și a fost premiat pentru cel mai bun articol publicat în engleză în 2014 pe teme de feminism.

Emisiunea "Românii de pretutindeni" a avut-o ca invitată pe Adriana Cordali, în interviul ediției.

Reporter (Luminița Voinea): De la Cluj, în Italia și apoi în Statele Unite ale Americii. Cum a fost drumul tau, Adriana? A fost destin sau este rezultatul alegerilor tale, poate al visurilor pe care le-ai dorit implinite cu orice preț?

Adriana Cordali: Mulțumesc frumos pentru invitație. Mă simt foarte onorată să vorbesc cu ascultătorii voștri. Eu am plecat din România după ce am câștigat Loteria vizelor în 1997, deci a fost și șansă, în cazul meu, era un vis vechi de-al meu să plec în SUA și chiar aveam o convingere mai mult intuitivă decât logică sau rațională că voi ajunge în SUA.

"Când știi că ai emigrat cu absolut nimic, dai tot ce poți pentru a reuși, faci tot efortul să răzbești".

Reporter: În Statele Unite ale Americii ai lucrat în mai multe domenii, de la cel bancar până la cel public, acum la o agenție a guvernului federal, aproape de Washington DC, ca technical writer, o meserie mai greu de tradus în română. Cum a fost adaptarea, cum ai fost primită în mediile academice și mai ales, este ceea ce îți dorești?

Adriana Cordali: Eu sunt foarte adaptabilă și nici nu mă las bătută. Când știi că ai emigrat cu absolut nimic, dai tot ce poți pentru a reuși, faci tot efortul să răzbești și e mai ușor să accepți lucruri pe care dacă ai avea un anumit confort sau sistem de sprijin, nu le-ai accepta. De exemplu, un salariu nu prea grozav, un program de lucru mai diferit sau să lucrezi sâmbăta sau până seara, să fie o slujbă care nu are nimic în comun cu diploma ta din România. Dar cumva știam că toate sunt temporare, că toate duc spre ceva mai bun. Am fost apreciată peste tot în SUA, aici contează cât de mult îți dai silința, cât ești de onest și de muncitor și mereu trebuie să înveți. Uneori ți se poate părea că unii îți pun piedici, dar am realizat cu timpul că nu trebuie să le iei personal, pentru că o fac pentru ca ei să obțină avantaj înaintea ta, deci nu ca să te persecute pe tine. Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că alegerile sunt importante și că mereu, în orice moment, trebuie să chibzuești foarte bine să faci alegerea cea mai bună, chiar dacă nu-i garantat că e cea mai bună pe moment. Dacă tu consideri că e cea mai bună alegere în acel moment, nu ai ce să-ți reproșezi mai târziu. Am fost la masterat și doctorat aici, la universități din Ilinois, studiind engleză, dar cam după 11 ani după ce am ajuns aici. Am lucrat pe alte slujbe, nu s-a ivit ocazia să studiez, nu mi-am pus problema, dar când m-am dus să studiez am văzut că am fost apreciată și am fost văzută ca având cunoștințe și ambiție. Chiar știam lucruri din Facultatea de Litere de la Babeș-Bolyai din Cluj, pe care ei abia le studiau la doctorat. Profesorii m-au încurajat să scriu despre ce vreau și asta am și făcut. De asta m-am dus la școală. Practic, m-am dus la masterat la 41 de ani și am început doctoratul la 44. N-a fost absolut nicio problemă. Ei m-au lăsat să scriu ce am vrut. Am scris despre România și a fost o acceptare frumoasă, tipică pentru cultura americană, care e foarte deschisă.

"Cartea mea se referă la contextul României comuniste și la lozincile, portretele președintelui, care erau afișate în spațiu public".

Reporter: Adriana, aș vrea să discutăm si despre latura literară, pentru că ai primit un premiu al Asociatiei de Limbi Moderne , pentru primul articol publicat într-o prestigioasă revistă de retorică în SUA. A fost catalogat cel mai bun articol pe teme de feminism. Dar, mai presus de acest premiu, este foarte interesantă și incitantă cartea ta, am sa-i spun titlul în română: „Retorici vizuale în România anilor comuniști. Viața sub privirea regimului totalitar”. De la ce a pornit ideea acestei cărți? Sunt amintiri, sentimente sau ceva anume care te-a marcat în anii comunismului petrecuti in România?

Adriana Cordali: Despre articolul pe care l-am publicat într-una din cele două sau trei reviste de retorică, cele mai prestigioase din SUA, Rethoric Review, pot spune că a fost ambiția mea și nevoia mea de a spune ceva. L-am publicat când încă eram studentă la doctorat, în 2014. A fost prima mea încercare de a publica. A reușit și am luat și premiu pentru că am luat foarte în serios șansa asta. Am aflat că articolul a fost pe lista scurtă a celor mai bune articole publicate în acea revistă în 2014. Despre articol vreau să vă spun că aici, în SUA, am o fostă colegă de liceu, am făcut Liceul de Arte Plastice din Cluj, este vorba despre colega mea Andreea Deszö, care este o artistă plastică foarte apreciată și celebră. Este profesor universitar de arte plastice și a avut proiecte extraordinare, de la un mozaic pe perete într-o stație de metrou din New York, la mozaic pe peretele exterior al Ambasadei SUA din București. Pentru articolul meu am luat ca obiect de analiză un set de broderii de-ale ei, pe care le-a adaptat după peretarele românești și maghiare din Ardeal, acelea care au broderii și au și imagine și text. Ea le-a adaptat și ca formă și ca mesaj și le-a expus la New York, prin 2008. Eu am analizat broderiile acestea ale ei făcând și o istorie a femeii din România, inclusiv în timpul comunismului, pentru că în acele broderii ea face referire la copilăria ei, deși nu chiar pe teme politice. Articolul este deci pe site, la revista Rhetoric Review, și se intitulează „Embroidered Feminist Rhetoric in Andrea Dezso's Lessons from My Mother". Cartea pe care am publicat-o în ianuarie în acest an este pe baza lucrării de doctorat, deci este despre retorica vizuală a propagandei comuniste în România în perioada când eu creșteam în Cluj în anii ‘70 – ‘80 și am vorbit puțin și despre anii ‘90. Retorica este asemănătoare cu comunicarea ca și disciplină, deci este despre felul cum se folosește limbajul pentru a convinge. Retorica vizuală este același lucru, dar luând ca obiect imaginea, cum convinge imaginea, ce putere au imaginile în diferite contexte. Această disciplină e mai nouă și ia multe concepte și din cultura vizuală, deci din artele vizuale și din practicile de design. Dar bineînțeles, cartea mea se referă la contextul României comuniste și la lozincile, portretele președintelui, care erau afișate în spațiu public ș.a.m.d.

Reporter: Cartea are o valoare de document, pentru că am vazut fotografii din anii comunismului, crâmpeie din viața sub regimul totalitar. Cum ai reusit să aduni toate aceste mărturii si de ce este important pentru tine să le transmiti mai departe?

Adriana Cordali: Cartea mea a apărut la o editură elvețiană care de fapt e internațională, “Palgrave Macmillan”. Eu am amintiri foarte vii din viața mea pentru că am fost la Liceul de Arte Plastice din clasa a V-a până la terminarea liceului. Simțul de observație mi s-a dezvoltat și am o memorie chiar fotografică. Iar pentru că am plecat din România în 1997, anii ‘80 – ‘90 îmi sunt încă în amintire foarte clari. Poate cei care nu au plecat au observat schimbările mai puțin decât cineva care a plecat. Sunt enorme schimbările în România față de cum era în anii ’70 - ‘80 -‘90. Am avut un noroc extraordinar pentru cartea mea, pentru că am găsit la arhiva Minerva, o colecție de fotografii din timpul comunismului, chiar din Cluj, unde am copilărit. Profesorul dr. Zoltán Tibori Szabó este președintele acestei asociații și mi-a dat permisiunea să folosesc 20 de fotografii de acolo.

Reporter: Urmează și o traducere în limba română?

Adriana Cordali: Acum lucrez la traducerea cărții pe care am publicat-o la începutul anului în engleză. Împreună cu o fostă colegă de facultate, Patricia Mihulecea, lucrăm la o traducere în limba română. Editura Eikon o va publica cu ajutorul domnului director Valentin Ajder. Sperăm ca la anul să apară.

Reporter: Care sunt legăturile pe care le ai în acest moment cu România și ce îți lipsește de la Cluj,din locurile în care te-ai născut și ai trait?

Adriana Cordali : Pentru că am amintiri vizuale foarte clare, Clujul e cu mine mereu, ca toate locurile în care am petrecut timp în România - Sibiu, București, Constanța - unde am verișori și mătuși, am trăit aproape 30 de ani în România. Cu ajutorul internetului văd mereu ce se întâmplă, deci e un noroc ăsta. Vizitez când pot, dar de lipsit îmi lipsesc, bineînțeles, oamenii cu care am creat legături când locuiam acolo. Dar asta e viața, mereu în schimbare! Nimic nu rămâne la fel.

"Ascultăm colindele Madrigalului în casă, facem masa cu mâncăruri tradiționale, mai ales când sunt părinții mei aici".

Reporter: Se apropie sărbătorile de iarnă cu tradiții și obiceiuri românești păstrate de români oriunde se află. Colindători, spirital sfânt al Crăciunului, hrana spirituală și masa de Craciun, bradul copilăriei….ce se păstrează din tot spiritul Crăcinului românesc în Statele Unite ale Americii?

Adriana Cordali: Colindători nu există aici. Tot ce e mai aproape de conceptul de colindător este copilul care vine de Halloween la ușă și așteaptă o bomboană după ce spune o poezie. Dar de obicei, noi ascultăm colindele Madrigalului în casă, facem masa cu mâncăruri tradiționale, mai ales când sunt părinții mei aici.

Reporter: Știu ca esti o iubitoare a gusturilor și mirosurilor de bucate românești, care este aroma Craciunului tău?

Adriana Cordali: Crăciunul miroase cam ca acasă, dar sunt destul de deschisă și pentru alte genuri de mâncare. Nimic nu rămâne pur în cultura celui care pleacă. Odată ce ai schimbat culturi, vei lua un pic de aici, un pic de acolo. Asta se întâmplă de când lumea și pământul. Pe toată planeta, inclusiv în Ardeal, se împrumută mâncăruri de 1.000 de ani, mâncăruri, obiceiuri de la grupurile din jur care au altă limbă, altă religie și altă cultură culinară. În Ardeal, unde am crescut, am crescut cu obiceiul udatului din a doua zi de Paște, când vin băieții la casele fetelor să le stropească cu parfum. Târziu am aflat că în restul țării nu se face asta, dar era ceva ce se făcea în fiecare an la Cluj. Deci eu sunt deschisă spre diferite culturi și spre felul cum își petrece fiecare sărbătorile, dar bineînțeles că încerc să le păstrez pe cele din România.

Reporter: Radioul are aceasta magie – de a topi distantele, de a uni depărtările și de a-i aduce aproape pe români pe unde radio, oricât de mari ar fi distanțele. Pentru români, pentru familie, pentru România, care sunt urările tale?

Adriana Cordali: Mulțumesc încă o dată pentru această ocazie extraordinară, însă am învățat să fiu recunoscătoare sau măcar împăcată cu ceea ce am. A fost Sărbătoarea Recunoștinței în SUA. Aici toți se opresc din ce fac pentru a mulțumi pentru ce au mai bun în viață. E o artă să știi să te bucuri de ce ai, pentru că totdeauna poate fi mai rău. Le doresc românilor bucurii și sănătate de sărbători, să fie fericiți, să se considere împliniți oriunde sunt. România ne leagă pe toți.

AUDIO Românii de pretutindeni, ediția din 16 decembrie 2023