Prietenii de la radio: Astăzi la 11.30 vine prietenul nostru Ilie Pintea, corespondent în Valea Jiului și reporter special pentru zone de conflict

Astăzi la 11.30, vine la radio prietenul nostru Ilie Pintea, corespondent în Valea Jiului și reporter special pentru zone de conflict, cu multiple misiuni în Afganistan și în Ucraina.

Jurnalist cu mare experiență, pasionat de fotografie, Ilie reușește să surprindă esența întâmplărilor în cuvinte și imagini și să descopere povești de viață impresionante pentru a le face cunoscute tuturor.

La un an de la invazia Rusiei în Ucraina, colegul nostru dorește să împărtășească publicului clipe de emoție, suferință și speranță surprinse în expoziția de fotografie ”Ucraina - Chipuri ale războiului”, care va fi vernisată azi la ora 14, la Sala Radio din București, ca omagiu adus de Radio România victimelor acestui război.

Înainte de a întâmpina vizitatorii în foaierul Sălii Radio, Ilie Pintea va fi prezent în studioul nostru la ora 11 și jumătate cu mărturii directe despre tragedia din țara vecină și cu impresiile unui om care caută în zone de război temeiuri pentru preţuirea fiecărei clipe de viaţă.

TEXT: "Prietenii de la Radio" - Invitat: Ilie Pintea, corespondent RRA

RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂȚI Realizator: Dan Creța - Așa-i datul la război. A venit, o să plece înapoi, dar înainte de a pleca, va vernisa expoziția de fotografie "Ucraina, chipuri ale războiului", la ora 14:00, la Sala Radio vă așteaptă jurnalistul Ilie Pintea. Cel care a surprins în imagini tulburătoare clipe de emoție, suferință, speranță, povești de viață impresionante. Este o expoziție care constituie un omagiu adus de Radio România victimelor unui război absurd cu impact global. Ilie Pintea are o carte de vizită rar întâlnită. Este corespondentul Radio România Actualități în Valea Jiului și reporter special pentru zone de conflict, cu multiple misiuni în Afganistan și în Ucraina. A realizat nenumărate relatări și reportaje de excepție pe care ascultătorii Radio România le știu foarte bine. Pasionat de fotografie, de artă și de tot ce e bun și frumos pe lume, Ilie e un om simplu și pașnic care merge în zone de război ca să găsească temeiuri pentru prețuirea fiecărei clipe de viață. Prietene Ilie, bun venit și pace ție! Bine ați zis.

Ilie Pintea: Mulțumesc frumos. E foarte onorantă prezentarea asta. Și, ce să zic, sper să mă ridic la înălțimea a ceea ce spuneai tu mai devreme.

Realizator: Un an de război, Ilie. Tu ai fost acolo patru luni, din ultimul an aproape patru luni, ai fost de mai multe ori. Ai ajuns chiar la începutul invaziei.

Ilie Pintea: La 1 martie.

Realizator: Da. Și apoi la câteva luni după. Și dacă la început toți ochii lumi erau ațintiți asupra Ucrainei și toți empatizam cu suferința lor, acum războiul parcă nu mai constituie chiar așa un breaking news. Nu mai conștientizăm că în continuare, acolo mor oameni, suferă. Cum e perceput în acest moment război acolo de Ucraina, la un an de la izbucnire?

Ilie Pintea: Cred că a intrat în normalitate, dacă putem să spunem așa. Și asta îmi aduce aminte de faptul că și în Afganistan am avut aceeași senzație. Când am ajuns acolo, armele făceau parte din normalitatea locului ăluia. Moartea făcea parte din normalitatea fiecărei zile și cred că asta ține până la urmă de natura umană și de felul în care ne raportăm la ce e în jurul nostru și la felul în care ne adaptăm la ceea ce se întâmplă. Sigur că da, primele luni de război au însemnat valuri de solidaritate, pe care le știm cu toții foarte bine și despre care am și relatat de la fața locului. Ochii tuturor erau ațintiți spre Ucraina, spre ce se întâmplă acolo și, mai cu seamă, spre tragedia asta umanitară. Știi, mă refer la refugiații care au plecat de acolo, atât de mulți oameni care și-au părăsit casele. Ei bine, m-am întors la începutul lunii februarie de acolo și exact asta constatam și am și relatat despre lucrul ăsta la radio, faptul că sunt tot mai puține ajutoare care ajung acolo. Dimpotrivă, situația umanitară este și mai complicată decât la începutul războiului.

Realizator: A apărut cumva un fel de resemnare combinată cu o înverșunare? Cum e starea de spirit în acest moment?

Ilie Pintea: Dacă vorbim de ucraineni, resemnarea nu este cel mai potrivit cuvânt.

Realizator: Nu există.

Ilie Pintea: Nu există. Ce am constatat în ultimele luni ale războiului, cât am fost acolo, a fost faptul că această mare problemă legată de distrugerea infrastructurii critice, de faptul că nu este electricitate decât, nu știu, câteva ore pe zi, căldura lipsește în multe locuri. Am stat în Kiev, de exemplu, și fără apă, și fără căldură, și fără electricitate câteva zile.

Realizator: Dar ce ți-a lipsit cel mai mult? Nu asta.

Ilie Pintea: Semnalul GSM, ca să pot să transmit acasă.

Realizator: Asta și internetul.

Ilie Pintea: Și internetul, exact, da. Și vedeam la oameni rezistența până la urmă în fața acestor situații. Și îmi spuneau toți, fie că vorbeam de cei din Cernăuți, de cei din Harkov sau de cei din Kiev, că ceea ce trăiesc ei e incomparabil față de ceea ce trăiesc cei care sunt în tranșee. Și vedeau asta ca pe o formă de rezistență. Noi rezistăm aici în frig și fără lumină, în timp ce luptătorii noștri rezistă în tranșee. Și am avut ocazia să văd și tranșeele astea despre care vorbim și să îmi dau seama cam ce complicat e să trăiești cum trăiau. Oamenii pe care i-am văzut eu trăiau din aprilie în aceste tranșee în care își făcuseră adăposturi sub pământ, așa, cu priciuri.

Realizator: Când te-ai apropiat de aceste zone foarte fierbinți, de tranșee, cum erai echipat? Pentru că ai venit aici în studio, cei care ne urmăresc pe Facebook pot vedea acum casca ta, pe care mi-am pus-o și eu pe cap. E foarte grea. Are aproape două kilograme. Cred că te doare gâtul, după ce stai mult cu ea așa. Vesta cât are?

Ilie Pintea: Vreo 12 kilograme.

Realizator: Vessta de protecție. Echipamentul tău frumos. Am primit și două insigne de la un prieten al emisiunii, de la Cristian, pe care îl cunoaștem, cu steagurile României și Ucrainei.

Ilie Pintea: Mulțumim frumos.

Realizator: Îngemănate. Mulțumim frumos, da, Cristi. Şi echipamentul acesta tot cred că l-ai schimba oricând, casca de protecție cu o cască de...

Ilie Pintea: De miner.

Realizator: De audiție. De miner, da.

Ilie Pintea: Echipamentul este obligatoriu, pentru că la punctele de control militare nu pot să treci mai departe fără echipamentul acesta de protecție. E firesc, până la urmă, în astfel de zone, însă restul timpului, chiar dacă am stat, de exemplu, în Kramatorsk, orașe în care au avut loc atacuri, inclusiv în timp ce mă aflam acolo, doar nu te apuci să umbli cu vesta antiglonţ pe stradă, pare puțin deplasat așa. Chiar dacă ești într-un oraș atacat constant. Doar în zonele acestea în care era obligatoriu foloseam vesta și casca. În rest, trebuie să-ți planifici foarte bine fiecare deplasare, să fii foarte atent la oamenii cu care ești, să ai încredere în ei, să știi că te poți baza pe ei şi...

Realizator: Ai stat de vorbă cu mulți oameni acolo? Oameni care trăiesc totuși cu teama asta a bombardamentelor. Unii dintre ei nu mai au case. Cei care au case nu mai au familii, nu mai unde se întoarcă. Totuși, la ce să se întoarcă? Ne întrebăm cum rezistă acești oameni? Ce-i mai ține în picioare? Ce le mai dă speranță?

Ilie Pintea: Speranța lor este credința în faptul că Ucraina va câștiga acest război. N-am auzit pe nimeni care să pună la îndoială victoria, deși analizând obiectiv cum stau lucrurile și privind inclusiv hărțile de război, dacă vrei, care arată pe unde e linia frontului, nu poţi să nu ai rezerve, cel puțin în ceea ce privește capabilitățile actuale de acțiune ale Ucrainei, deși acestea sunt constant upgradate, dacă vrei, de aliații acestei țări.
E foarte greu de prevăzut un deznodământ al acestui război, însă e foarte clar faptul că ucrainenii, deși dezbinați într-un fel înainte de război, așa cum chiar ei îmi spuneau, pentru că există și acolo foarte multe probleme interne care trenau de mulți ani, inclusiv cele legate de minorități, s-au unit cu toții în jurul acestui scop, de a câștiga acest război. Și uite că un inamic atât de puternic precum e Rusia nu a făcut altceva decât să îi unească pe ucraineni și să le dea un scop, dacă vrei, în a-și apăra țara, așa cum o fac, cu succes până acum.

Realizator: De un an.

Ilie Pintea: De un an.

Realizator: De un an de zile lung și, cu această ocazie, Radio România organizează mai multe evenimente culturale, sub deviza "Viața într-o valiză" - chiar așa, ce poți pune într-o valiză, într-o singură valiză, dacă trebuie să-ți părăsești locuința? Ai surprins imagini de acest gen?

Ilie Pintea: Nu doar atât. Am și trăit momentul ăsta în prima deplasare, cea din luna martie. Mergeam spre Jitomir. Jitomirul se află la vreo 150 de kilometri de Kiev și până acolo se mai putea ajunge. De acolo încolo, autostrada era supusă unor atacuri terestre, deci, era exclus să putem ajunge la Kiev, de la Jitomir. Dar am vrut să ajungem până la Jitomir, orașul acesta care a fost intens atacat și el. Din cauza foarte deselor puncte de control care existau atunci în primele săptămâni ale acestui război, la Viniţa a trebuit să oprim. Vinița e undeva la mijlocul drumului dintre Cernăuți și Jitomir. A fost o imagine așa, de film, asta a drumului, pentru că după ce s-a întunecat am văzut că pe sensul pe care mergeam spre Vinița era doar mașina noastră, iar pe sensul spre vestul Ucrainei erau mii și mii de mașini, o coloană... m-am uitat la kilometrajul mașinii, mai bine de 15 kilometri lungime avea coloana asta, toți plecau, doar noi ne duceam încolo. Ei, tot exodul ăsta de refugiați a însemnat faptul că Vinița, un oraș destul de mare, de vreo 5-600 de mii de locuitori, era ocupat în totalitate de refugiați, exclus să poți găsi loc de cazare la vreun hotel, dormeau oamenii inclusiv pe holuri, în recepție, oriunde și după vreo două ore de căutări deja se întunecase, nu mai puteai să circuli pentru că existau restricții de circulație, niște localnici ne-au îndrumat spre o sală de sport, unde era un centru pentru refugiați. Am intrat acolo, ne-am prezentat și oamenii de acolo au fost foarte drăguți cu noi și ne-au lăsat să dormim în noaptea aia alături de refugiați, dar ne-au zis: uite, singurul loc liber la ora asta - era vreo 21:30 - este pe ringul de box și atunci am pășit eu pentru prima dată într-un ring de box, dar nu ca să lupt cu cineva, ci ca să-mi întind sacul de dormit.Şi a fost genul ăla de experiență care te pune în pielea personajelor despre care scrii. Și în timp ce mă uitam la scenele din jurul meu, la oameni care încercau să își liniștească copiii mici, cel mai mult mi-a rămas în minte un domn în vârstă, foarte elegant îmbrăcat, care nu avea la el decât o pisică, pe care o mângâia în continuu. M-am uitat dacă are bagaj, nu avea nimic. I-au dat cei de acolo un sac de dormit pe care să se întindă. Şi n-a făcut decât să stea în colțul lui cu pisica asta în braţe.

Realizator: Pisica probabil că era mângâierea lui. Știi, pentru mulți oameni de acolo mă gândesc că într-un fel parcă a venit sfârșitul lumii. Au pierdut totul.

Ilie Pintea: Absolut.

Realizator: Sau jumătate din sfârșitul lumii, cel puțin după, cum spunea cineva. Şi mă gândeam că tu, după ce te-ai înecat în oceanul de tristețe din ochii copiilor din Afganistan, te-ai scufundat în lacrimile din Ucraina, nu știu cum reziști acolo? Sunt mulți copii care rămân fără părinți, ai întâlnit și un câine care plângea, am înțeles.

Ilie Pintea: Da. Asta a fost iarăși o imagine care m-a urmărit multă vreme. Tot în primele săptămâni de război am vizitat un centru pentru refugiați, făcut de un preot român din Storojineț, care a pus la dispoziția celor care veneau spre granița Ucrainei cu România o clădire în care funcționa înainte o școală românească și au pus acolo ce au putut și ei ca să-i adăpostească pe oamenii aceștia și acolo am văzut acel câine care plângea efectiv cu lacrimi, o tristețe sfâșietoare pe care e greu să o povestești. Am făcut fotografia aia și pe urmă des m-am uitat la ea și mi-am dat seama că este una dintre imaginile care spune cel mai bine, fără cuvinte, drama celor de acolo. Și revenim la povestea cu refugiații alături de care am dormit, m-am gândit în noaptea aia, pentru că a fost destul de greu să adorm în locul acela, m-am gândit ce aș fi luat eu cu mine într-o valiză, știi? E genul de întrebare la care toți găsim tot felul de răspunsuri, dar niciunul nu se potrivește cu realitatea. Cred că momentul în care trebuie să pleci așa cum au plecat ei cel mai important e ce ai cu tine în suflet.

Realizator: În suflet, în minte, da.

Ilie Pintea: Pentru că orice altceva este greu de luat cu tine, știi. Eu mă gândeam, băi, dar aș putea să-mi las acasă, nu știu, cărțile, chitara, mai știu eu ce flecuștețe din asta de care ne agățăm, știi, și în momentele alea îți dai seama că da, toate astea nu mai contează, știi, iei ce poți să iei pentru supraviețuire pentru o zi, două și asta e. Şi mă gândeam că ok, bun, eu în noaptea următoare aveam o idee vagă unde o să dorm, ce o să fac, dar oamenii ăștia efectiv nu știau unde o să doarmă în noaptea următoare, știau doar că trebuie să plece din Vinița, fie spre Liov, de unde treceau în Polonia, fie spre Cernăuți, de unde ajungeau în România./atataru/ Dar ce o să-i aștepte acolo habar n-avea nimeni. Și genul ăsta de viață așa la limite cred că i-a marcat pe cei mai mulți dintre ei, drept dovadă și studiile pe care le citeam chiar ieri, legate de câți copii au avut de suferit și în ce măsură o să-i afecteze pe termen lung experiența asta și îți dai seama că ceea ce se întâmplă acum sunt doar rădăcinile unor probleme de peste cine știe câți ani.

Realizator: Da, e greu de înțeles ce se întâmplă acolo și cum se explică ce se întâmplă în acea zonă în care se războiesc frații, pentru că erau frați, într-un fel, nu?

Ilie Pintea: Da. Am întâlnit niște situații absolut de neimaginat lângă Cernăuți, într-un sat. Îmi spunea viceprimarul de acolo că fratele lui, care locuiește la Sankt Petersburg, de când a început războiul nu mai vorbește cu el. Și am întrebat: "Dar de ce? Ați avut probleme înainte? V-a certat?". Nu, el credea că într-adevăr așa stau lucrurile, cum spune propaganda rusă, și că războiul ăsta este unul justificat și că așa le trebuie. Și frați fiind, da, deci, frați de sânge, au încetat să mai vorbească.

Realizator: Uite, ne scrie un alt Ilie, cum ar veni, un ascultător. Constantin Ilie spune că fiecare dintre noi este răspunzător, de fapt, de ceea ce se întâmplă, într-o măsură mai mare sau mai mică, de forma pe care o capătă destinul nostru comun, și trebuie să fim foarte atenți la tot ce facem, cu vorba, cu gândul, cu fapta, pentru că ne influențăm destinul în bine și în rău. De ce nu ne putem oare ridica deasupra lucrurilor care ne fac să ne războim? Ce se întâmplă oare?

Ilie Pintea: Pentru că găsim întotdeauna motive suficiente să ne dăm în cap, asta din preistorie și până acum. Mă gândeam la asta în Afganistan, că acolo erau motive sfinte de a ne da în cap. Știi, era un război care pornise până la urmă de la diferende religioase, culturale, cum vrei tu să le spui, pe când aici, în Ucraina, vorbim de lucruri mult mai concrete, da, dar la fel de neînțeles. Adică, nu poți să intri în țara vecină și să pretinzi că vrei să o eliberezi. Iar acum, la discursul pe care l-am auzit zilele trecute de la Kremlin, să spui că, de fapt, tu nu vrei războiul, dar...

Realizator: Și să dai vina pe trecut, mereu.

Ilie Pintea: Să dai vina pe trecut.

Realizator: Știi, mă gândeam că noi ne știm de mai mult de 20 de ani, din 2002, când eu eram la "Matinal" și tu transmitea informații din Valea Jiului. Cum erai tu acum 20 de ani și cât de mult te-a schimbat de-a lungul vremii toate aceste incursiuni? Ce ai învățat? De ce te-ai dezvățat? Cum crezi că ai fi trăit evenimentele actuale dacă ai fi mers în Ucraina cu mintea și sufletul de reporter mai tânăr? Știi, mă gândesc la tânărul nostru Alex Buzică, acum în Odesa, cu Mario Balint.

Ilie Pintea: Da.

Realizator: Dacă erai un tânăr reporter acum, oare cum ar fi fost?

Ilie Pintea: Cred că aș fi avut mai multă energie și la fel de mult entuziasm, pentru că iubesc meseria asta în toate ipostazele ei și îmi place la fel de mult ceea ce fac în Valea Jiului, ca ceea ce fac atunci când plec în Ucraina, deși evident că lucrurile sunt la o scară cu totul diferită. Am învățat enorm de multe lucruri în toată perioada asta, de la toți cei cu care am avut de-a face și cel mai mult am învățat cât de mult contează echipa. Spunând asta mă refer inclusiv la prietenii mei Alex Buzică și Mario Balint. De la fiecare am avut de învățat, de la Mario mai mult pentru că am umblat mult cu el în Afganistan, și energia și entuziasmului lui Alex sunt chestiile pentru care îl invidiem. Știi, adică vedem cât e de... ne vedem pe noi, pentru că, na, deja avem o experiență, să nu zic o vârstă, și ne bucurăm de faptul că, uite, el are energia să ducă mai departe ceea ce începuserăm noi să facem și e grozav să știi că te poți baza pe niște oameni ca ei și că oricând unul dintre ei poate să-ți ia locul în branșa asta. Am învățat foarte multe lucruri și să știi că de-a lungul misiunilor ăstora, în Afganistan sau în Ucraina, începi să dezvolți niște trăsături de comportament, dacă vrei, care sunt afectate direct de ceea ce trăiești acolo. Adică începi să fii mult mai atent la lucrurile din jurul tău, chiar dacă o faci cumva inconștient, involuntar, subconștientul rulează așa niște procese în background și te faci atent la distanța până la ușă, la unde sunt cele mai apropiate locuri de a ieși dintr-o încăpere, până și la felul în care parchezi mașina. Sunt lucruri pe care le faci din reflex, cumva, pentru că ești obișnuit cu starea aceea de alertă, care este absolut obligatorie acolo și care de multe ori poate face diferența între viață și moarte./abranescu/atataru

Realizator: Şi familia ta ce spune când pleci în aceste deplasări periculoase? Ai un fiu, Rareș. Ce spune, de exemplu?

Ilie Pintea: Da. Rareș e - cum să zic eu - foarte relaxat în ceea ce mă privește, pentru că mă știe bine. Deși au fost momente în care îmi zicea: "Băi, dar acum chiar a exagerat". De exemplu, când am fost la Cernobîl și îi trimiteam fotografii de acolo și eram foarte entuziasmat că am ajuns în locul ăla, și el zicea: "Ei, hai, că de data asta chiar ai exagerat. Mama, săraca de ea, de fiecare dată are mare emoții atunci când plec de acasă, dar mi-a zis o chestie care mi-a plăcut foarte mult. A zis așa: 'Dacă te aud la radio în fiecare zi, înseamnă că ești ok'". Și atunci da, am grijă să transmit în fiecare zi, să mă audă mama, să știe că-s ok.

Realizator: Știi că la radio timpul trece foarte repede și mai avem doar un minut. Și pentru că am auzit că în Ucraina și câinii plâng, și știu că ție îţi plac poveștile bune, cu semnificații care au potențialul de a atinge și alte vieți, mai spune-ne pe scurt câteva alte lucruri pe care le pot vedea astăzi în expoziție și cum arată expoziția, din punct de vedere tehnic.

Ilie Pintea: Fotografiile sunt printate pe un suport special și au dimensiuni generoase - un metru lungime are o fotografie. Dar ce e mai interesant este că o să găsiți pe fiecare fotografie un cod QR, care odată scanat cu telefonul te duce la reportajul video care spune povestea acelei fotografii. E, dacă vrei, o expoziție multimedia, pentru că te ajută să intri și mai bine în poveste - asta am vrut. Toți te întreabă: "Băi, da' asta unde e făcută, care e povestea ei?" Şi atunci, dacă scanezi acel cod, o să vezi povestea. Și una dintre cele mai frumoase povești din expoziția asta este cea a Victoriei, fetița născută undeva într-un sat de lângă Cernihiv, într-un beci unde se adăposteau mai bine de 30 de oameni, în timpul ocupației ruse. Fetița se numește Viktoria, deși mama ei pregătise alt nume pentru ea. Şi ce este cel mai interesant este faptul că, pentru că nu exista medic în sat şi dispensarul fusese distrus, a fost asistată la naștere tânăra mămică de sanitarul plutonului rus care tocmai ocupase satul. Gramul ăsta de umanitate m-a făcut să-mi imaginez că lumea asta poate să fie mai bună, dacă, uite, copii precum Viktoria se nasc în timp de război. Și o să vedeți o fotografie din curtea acestei case distruse, evident, dar deasupra căreia să vede un curcubeu. Eu zic că rezumă destul de bine povestea asta.

Realizator: E un semn; un semn bun - victoria binelui. Credem și noi, și în vremuri mai bune în care să ne mai întâlnim, Ilie.

Ilie Pintea: Doamne ajută!

Realizator: Mulțumim frumos!

Ilie Pintea: Eu mulţumesc!

Realizator: Şi astăzi la ora 14:00, vernisajul "Ucraina - chipuri ale războiului", expoziție de fotografie realizată de colegul nostru Ilie Pintea. Ilie, ai grijă de tine, da?

Ilie Pintea: Așa fac, mulțumesc!

Realizator: Şi de noi toți, în felul acesta, și de toată lumea care își dorește pace, pentru că asta e cel mai important.

VIDEO: