Speranţe de doi bani

M-ar bucura să mă înşel în privinţa schimbarii vieţii ţiganilor. Spun ţigani pentru că am auzit cu urechile mele cum un distins reprezentant al etniei respective îi numea pe confraţii lui ,,ţigani”, blagoslovindu-i pentru cele de câte sunt în stare, dar şi luându-le apararea, evocându-le viaţa lor în libertate care, zicea el, se datorează ,,marelui domnitor Cuza”. El i-a dezrobit împropietărindu-i, la vremea aceea, cu câte 5,5 hectare de teren, de familie, pentru a şi-l lucra şi a avea cu ce să trăiască.

Mai nou şi plăcut auzului, la radio şi televiziune, sunt rromi, cu doi de ,,r”, denumire care nu schimbă cu nimic nici viaţa, nici comportamentul şi cu atât mai mult statutul lor. Sunt aceeaşi dintotdeauna. Au lipsuri în ceea ce îndeobşte numim bună cuviinţă, sunt neorientaţi în munci cât de cât organizate şi nesupuşi regulilor de conveţuire unanim acceptate. E în firea lor răzvrătirea.

Vin de unde vin pe fir de istorie. Nici nu contează. Se ştie doar că au fost de mare folos cândva, atunci când se structurau clasele sociale şi când diviziunea muncii făcea diferenţa. Ostracizaţi, vânaţi, supuşi celor mai rele şi mai absurde tratamente, ţiganii au rezistat timpului, s-au adaptat, au ştiut să îndure şi şi-au creat, cu timpul, propriul metabolism în relaţia cu cei cărora le erau supuşi.

Aşa au ajuns până la noi, pastrând în ei o fibră nealterată fizic şi dispusă să reziste pe mai departe vicisitudinilor. N-am trăit în mijlocul lor ca alţii. Unii spun ca ar fi o mare pierdere, viaţa în mijlocul lor fiind o experienţă care nu se poate uita. ,,Au bogaţia lor sufletească şi au frumuseţea lor interioară pe care, pătrunzând-o, te copleşeşte şi te marchează pentru totdeauna”. Sunt acestea spusele unui distins intelectual al Bacăului, fost rector al universtăţii băcăuane, un om care nu mai este, dar care a făcut multe, în anii în care nu se prea putea, pentru ,,tuciurii” din preajma oraşului lui Bacovia.

Mă face să evoc timpurile din urmă şi să-mi amintesc de desele mele ,,intrări” în lumea ţiganilor, întâmplarea de zilele trecute de la Lungani, din judeţul Iaşi.

Mi s-a transmis prin telefon, pe linie de serviciu, că musai trebuie sa ajung acolo, că un reprezentant al guvernului vrea să ştie ce-i cu rromii locului. Cică ei l-ar fi chemat.

Zic doar cu titlu informaiv din ceea ce ştiu din alte descinderi la Lungani. Comuna are peste 5000 de locuitori, din care aproape 40% populaţie de etnie rromă. Două sate distincte. Crucea, unde locuiesc modoranii sau vetraşii, adică cei obişnuiţi înainte de slobozenie să lucreze în vatra satului, pe lângă curţile boiereşti, la lucatul pamântului, la îngrijirea vitelor şi la treburile casnice şi – Zmeu - sat de ţigani muzicanţi. Altceva ei nu ştiu a face şi asta fac de când satul li s-a conturat, în vremea lui Cuza.

În timp ce modoranii sunt crescători de vite, de oi, în special, muzicanţii o ţin tot într-o cântare precum greierul şi ... întocmai ca el, viaţa le atârnă nu neapărat de struna lăutei sau de trilul clatrinetului, ci de ceea inima largă a celor are ştiu să-i asculte.

Este o lume rară. Pot spune chiar ... în derivă. Sunt, execptându-i pe modorani, înstăriţi cu zeci şi chiar sute de oi, cu vaci şi junici, dar şi cu porci în bătătură, oameni necăjiţi. Stau la mila ajutorului social.

Am omis să spun că Lunganii sunt consideraţi comuna cea mai săracă din judeţele Moldovei. Sunt singura localitate din ţară în care populaţia a crescut în intervalul ultimilor evaluari demografice, în timp ce medicii de familie consemnează, la zi, existenţa a circa 300 de femei însărcinate, care aşteaptă un copil. Că sunt fete și femei, la 20 de ani, care au 5 copii. Aşa e în lumea lor.

Revin însă la părerea mea de început. Nu cred să se schimbe ceva în bine în viaţa lor prea curând. Întâlnirea cu ,,trimisul”, altminteri interesantă pentru ceea ce reprezintă muzicianul Damian Draghici peste Ocean, avea să fie ceva greu de redat pentru simplitatea evenimentului. Nici nu intru în detalii pentru că ,,omul” a ştiut să asculte ce a zis primarul, a ascultat ce a mai zis unul sau altul, preţ de o jumătate de oră şi a plecat, nu înainte de a vedea şi şcolile rromilor.

Pentru mine a fost evident însă altceva. Trimisul nu a venit singur, ci însoţit de reprezentanţi a etniei, de la Bucureşti, de la judeţ şi chiar de pe plan local – oameni care prin uitătură şi ton nu aveau nimic din trăirea celor din care se trag. Cu alte cuvinte, deasupra rromilor de la Lungani şi a celor de peste tot din ţara asta, s-a format o elită care are alt limbaj. Are alte preocupări decât binele celor oropsiţi. Am văzut figuri cunoscute de pe micul ecran, purtători de voce şi de mesa pentru rromii sărmani, da care păreau rupţi de realităţile vieţii ţiganilor şi nici dispuşi să coboare spre a le înţelege.

Ei sunt deasupra lucrurilor. Ei discută despre şi cu Europa atunci când vine vorba despre rromi. Au în cap proiecte, dar nu să le creeze, să le discute, să le adapteze şi să le aplice. Pe ei îi interesează preţul. Banii puşi în joc. Care nu sunt puţini. Ei sunt cei prin mâinile cărora trec milioanele de euro destinate schimbării vieţii rromilor. Ei ţin conferinţe, fac rapoarte şi alcătuiesc programe. Ei fac socotelile şi ei trag linia. Iar de nu se văd şi rezultate, n-au nici o vină. Vina e celor neadaptaţi şi neinteresaţi de propria soartă. De unde şi parerea că vinovaţi vor fi încă mulţi ani de acum înainte. Elita abia se formează şi când contururile ei se vor fi format, abia atunci e posibil să se reverse din prea plinul ajunşilor ceva care să-i ajute pe cei al căror suflet şi viaţă rămîn ţintuite doar în speranţă şi în credinţa că aşa le e dat să trăiască.

Altfel, despre ţiganii de la Crucea şi de la Zmeu - toată admiraţia. Nu sunt cu furatul, nu dau în cap nimănui, ci îşi cântă în strunele lăutelor jalea şi amarul. Elitele au alt limbaj.