Poveste la gura sobei - O viaţă la înalţime
Fără schiuri sau sanie, departe de zgomotul oraşului, am urcat la 2300 de metri. La cantonul de la Baba Mare.
Articol de Ioana Dogaru, 28 Mai 2009, 11:21
Şi am ascultat poveştile, spuse molcom, de gazda mea - cabanierul - Catalin Manoliu, sau Moşul, asa cum ii spune toata lumea. O legenda in Munţii Bucegi. Are 62 de ani, dintre care 44 i-a petrecut pe munte. Orasul il sperie şi-l goneste. îşi aminteşte şi râde; s-a dus să-şi ia cartuşe pentru puşca şi a uitat că in oraş există maşini, treceri de pietoni, reguli de circulaţie. L-a lovit o maşina. A stat in spital. Acum e bine, dar, “cănd coboară”, nu mai traverseaza. Oricum, coboară rar - anul ăsta a fost in oraş, in total, doar 9 zile.
Moşul mi-a povestit despre frumos şi supravieţuire. Aici, iarna ţine 8-9 luni. Zăpada este mare, sălbăticiunile caută mâncare. Trebuie sa fi pregătit, sa şti să înfrunţi muntele, viaţa, singurătatea. Să şti să vezi frumosul şi să te bucuri de el.
De multe ori, in povesti, se ascunde tristetea, chiar daca Mosul braveaza. Nu-mi spune cat de greu este sa nu vezi pe nimeni zile intregi, sa nu ai cu cine schimba o vorba (poate doar cu micul bambus, o pata de verde intr-o mare de alb, micul prieten credincios de 9 ani), sa nu mai poti deschide, din cauza zapezii, usa cabanei. Si sa numeri zilele, lunile, anii, dar sa iubesti ceea ce esti.
Intre apus si rasarit am ascultat povestile, am inteles de ce timpul se masoara in ani si distantele in ore. Eu m-am intors in oras. In urma mea, Mosul a ramas sa traiasca, mai departe, viata la inaltime. Si sa spuna, celui care va ajunge acolo, povestile despre frumos si supravietuire.
