JURNAL DE DECEMBRIE
Un timișorean hrănește în fiecare zi sutele de porumbei din Piața Operei.
Articol de Alina Bujancă, 13 Decembrie 2012, 16:24
În decor hibernal, când soseşte în Piaţa Victoriei din Timişoara, îl observi de departe. Şi nu pentru că ar fi vreun munte de om, ci pentru că îl însoţeşte un întreg alai de porumbei care zboară dând agitaţi din aripi, i se aşează pe cap, se zbat să câştige un loc privilegiat pe umerii săi dar, până la urmă, i se aştern cuminţi, la picioare, pentru a căpăta ceea ce obţin de la el, de aproape 10 ani, în fiecare zi: grăunţe…
Bătrânul de vreo 65 de ani, mereu singur, îmbrăcat modest, cumpără de la piaţă şi aduce zilnic în plase, străbătând vreo 6 kilometri, câte 2 kilograme de grâu amestecat cu porumb. După ce îşi hrăneşte prietenii, se aşează lângă un zid, pune pe caldarâm un cântar şi, în ciuda gerului, aşteaptă ca timişorenii să folosească aparatul vechi pentru a-şi afla greutatea şi să lase în schimb câte un bănuţ. Nu cerşeşte! Oricum, banii nu sunt pentru el! Sunt pentru porumbeii fără de care, Timişoara, cu a sa Piaţă a Victoriei în care, în decembrie 1989 s-a strigat pentru prima data „ Libertate!”, nu ar mai fi ea însăşi.
Bruma de bani, care se adună cu ajutorul cântarulu,i nu ajunge pentru a mulţumi sutele de porumbei flămânzi şi de aceea bătrânul pune deoparte o anumită sumă din pensie, pentru seminţe. Face acest lucru nu doar pentru că e singur , fără nici o mângâiere, ci şi pentru că iubeşte porumbeii. „Sunt mai buni decât unii oamenii! Sunt afectuoşi, prietenoşi…” spune cu oarecare tristeţe bărbatul zgribulit de frig, sub asaltul fulgilor mari, de nea. A ajuns să-şi recunoască protejaţii după penaj, vorbeşte cu ei ca şi cu nişte copii şi a învăţat că anii porumbeilor se măsoară „după lungimea nasului”, cei mai tineri avându-l mai lung.
Marea sa tristeţe e că cineva, nu se ştie cine, aruncă din când în când grâu otrăvit, ucigând porumbeii din Piaţa Operei. Acesta spune că ar trebui ca timişorenii să îngrijească mai mult aceste păsări, să le aducă mâncare, pentru că ele au devenit un simbol al oraşului de pe Bega… Cât despre sine… nu aşteaptă răsplată. E convins că pentru ceea ce face îi va răsplăti Dumnezeu. Dar poate sunteţi totuşi curioşi să-i ştiţi numele. Îl cheamă Avram. Avram Popa.