JURNAL DE DECEMBRIE
Peste două sute de sălăjeni trăiesc izolați de restul lumii, în vârful munților Plopiș, departe de zgomotul mașinilor.
Articol de Adrian Lungu, Sălaj, 04 Decembrie 2012, 14:15
Ei sunt urmașii țapinarilor, mulți dintre ei venind din Cehoslovacia pentru a tăia lemne în pădurile din Ardeal. Preotul care păstorește credincioșii din vârful munților, Martin Rolnik, povestește că tăietorii de lemne și-au construit case răsfirate pe o rază de aproximativ 40 de kilometri, unde au reușit să găsească izvoare.
Distanța dintre case poate ajunge și la doi sau trei kilometri, casele fiind ascunse între crestele munților, în locuri unde există petece de pământ pe care sunt cultivați exclusiv cartofi. Accesul în cătunele din varful munților Meseș este imposibil iarna și greu de realizat vara până și cu cele mai performante mașini 4x4. Totuși, în vârf de munte s-a închegat o importantă comunitate de români și slovaci care s-au obișnuit în lumea de poveste și își păstrează cu sfințenie tradițiile, unele mai interesante ca celelalte, mai ales în luna decembrie.
Venirea lunii decembrie înseamnă pentru urmașii țapinarilor pregătirea pentru izolare, pregatirea pentru munți de zăpadă care uneori ajung și la doi sau trei metri. Nu este iarnă în care zăpada să nu ajungă la streașina casei. Oamenii s-au obișnuit însă, iar în aceste zile sunt preocupați să-și asigure alimentele de bază pentru a putea ierna. Fiind mari cultivatori de cartofi, dau acest produs la schimb pentru făină, pâinea fiind coaptă în cuptoare construite în fiecare gospodarie.
Oamenii s-au obișnuit ca din decembrie și până în martie să nu poată coborî în civilizație, dar pentru prima oara în acest an autoritățile încearcă să rezolve problema. Un buldoexcavator va sta la baza muntelui și va fi utilizat ori de cate ori nămeții vor acoperi poteca de acces în lumea apropiată de nori sau va corborî bolnavii care au nevoie de servicii medicale.
Acolo, în vârf de munte, există și școala, una de la care elevii vin de la kilometri distanță, cu pâinea și slănina în straiță și cu mâinile aspre de la coada de secure. Totul este însă o poveste, o poveste reala la care localnicii nu vor să renunțe, pentru ca ei consideră natura lumea lor, muntele casa, iar vântul prieten.
