FOTO: România din Afganistan

Nu știu alții cum sunt, dar eu mi-am dorit de cînd m-am apucat de meseria asta să ajung în locuri interesante și să cunosc oameni adevărați, pentru că acesta e cel mai mare – și poate singurul – privilegiu al reporterului. Am avut noroc. Din Valea Jiului, de unde spun ce e de spus despre oamenii de aici, am ajuns, după o mulțime de drumuri și locuri ce au însemnat tot atâtea reportaje, într-un avion zgomotos, în drum spre Kandahar, unde aveam să trăiesc experiențe extraordinare.

Credeam că poveștile lui Mario și discuțiile lungi cu Radu Dobrițoiu – corespondentul de război care a stat cel mai mult alături de trupele românești din teatrele de operații - mă pregătiseră pentru ce aveam să găsesc în linia întâi a războiului din Afganistan, dar nimic nu se compară cu saltul pe pista fierbinte a aeroportului militar din Kandahar într-un miez de noapte plin de zgomote, de praf și de luminile avioanelor care își luau zborul. Aerul mirosea altfel, căldura parcă radia din beton, iar oameni grăbiți alergau pe lângă noi spre bătrânul Hercules care ne adusese până aici, cale de aproape 5000 de kilometri.

O să vi se pară ciudat, dar m-am simțit acasă de cum am pus piciorul în Afganistan; părea că mă întorceam printre cei pe care abia atunci i-am cunoscut, și am ținut ochii și urechile deschise ca să păstrez în minte fiecare senzație, fiecare clipă, fiecare om căruia îi strângeam mâna. A fost un privilegiu să pot să îi cunosc la lucru pe militarii români aflați în misiune aici, după ce aflasem faptele de arme ale generalului Nicolae Ciucă și ale oamenilor conduși de el în celebra bătălie de la Nassirya, în Irak. Am avut șansa să le aflu poveștile și să le spun mai departe celor de acasă, și credeți-mă că fiecare dintre cei pe care i-am cunoscut acolo este un personaj de reportaj. I-am însoțit în misiuni, prin praful și căldura Afganistanului, i-am văzut în avanposturile din munți și m-am simțit mândru să îi aud pe partenerii de coaliție vorbind la superlativ despre Armata Română, și asta nu din politețe, ci pentru că felul în care își îndeplinesc misiunea băieții noștri e unul care ne face cinste.

Sunt multe poveștile cu care am plecat din Afganistan, dar câteva merită spuse și o fac ori de câte ori am ocazia. Chiar dacă nu sunt un om religios, m-a impresionat slujba la care am asistat în biserica românească din Kandahar, o biserică pe care militarii noștri au construit-o aici cu mari eforturi, și nu aveai cum să rămâi indiferent văzând peretele plin de portretele celor căzuți la datorie, care ne aminteau că războiul e la câțiva pași distanță. Am văzut cum arată o zi obișnuită din viața unui militar în Afganistan și am cunoscut eroii care și-au salvat camarazii, de și erau răniți și ei. Am aflat ce preț plătește fiecare militar când îi lasă în urmă pe cei dragi ascultându-l pe colonelul Vasile Godeanu, un tanchist cu suflet de poet, care ne-a lăsat cu ochii în lacrimi vorbindu-ne despre băiețelul său și am fost martor la camaraderia profundă dintre acești oameni, a căror viață depinde în fiecare clipă de cel de lângă el.

Din Afganistan am plecat cu multe amintiri, cu o mulțime de imagini – pentru că la Radio România puteți vedea ceea ce ascultați – și cu o emblemă militară de care nu mă despart niciodată de atunci: scrie pe ea ROMÂNIA și are culorile drapelului nostru. Am primit-o de la unul dintre noii mei prieteni, pe aeroportul din Kandahar, și e, pentru mine, simbolul mândriei de a fi român, pentru că a fost purtată acolo unde România stă cu fruntea sus printre marile armate ale lumii.