Falsul dar de nuntă

O chichiţă, o nimica toată... Ceva care nu mai contează... Iar el - un cârcotaş. Nu are de ce să se mai lege şi a ajuns să se ia de buna noastră intenţie.

Aşa ar putea reacţiona cei care, mânaţi, cu siguranţă, de bune intenţii s-au gândit să ofere vizitatorilor, prin intermediul unui panou, informaţiile sumare privind casa muzeu a Veronicăi Micle, de la Târgu Neamţ.

Nu reiau ceea ce poate fi ascultat şi în reportajul alăturat, dar vin cu sublinierea că de multe ori buna intenţie nu ajută sau nu este suficientă, nu ajunge pentru a releva importanţe şi semnificaţii. Ba, chiar, uneori dăunează.

Simplu de spus. Este vorba de încercarea autorităţilor locale, din Târgu Neamţ, pentru că altcineva nu-mi închipui să se fi apucat să o facă, de a consemna existenţa obiectivului, dar şi provenienţa sursei financiare cu ajutorul căreia acesta a fost renovat şi pus în valoare.

Chichiţa a fost observată de un trecător de ocazie, turist care tocmai îşi încheiase vizita la Cetatea Neamţului, anume privitoare la darul de nuntă primit la căsătoria Veronicăi cu profesorul Ştefan Micle. Pe panou, înscrisul face cunoscut că Mănăstirea Neamţ a dăruit tinerei de atunci casa care-i poartă numele, ca dar de nuntă, la anul 1864. Or, ce spune turistul. E imposibil ca mănăstirea să facă un asemenea dar, invocând informaţii din diverse surse, potrivit cărora, darul a existat, dar nu făcut de mănăstrire, ci de însăşi mama Veronicăi, Ana Câmpeanu, drept parte a zestrei oferite tinerei de 16 ani, la nunta cu maturul ei soţ, Ştefan Micle.

Tot sursele adevărate vorbesc şi de modul în care văduva Câmpeanu, venită din ţinuturile Năsăudului, a intrat în posesia casei, până atunci, metoh al Mănăstirii Neamţ. Venirea ei de peste munţi, cu doi copii, băiatul Radu şi Veronica, de doar un an, are şi ea povestea ei, fiind vorba de prigonirea de către unguri a revoluţionarilor paşoptişti, tatăl poetei, Ilie Câmpeanu, fiind ucis înainte de a trece munţii.

Sunt şi alte date de real interes, parte din biografia celor în discuţie, care pot fi aflate şi înţelese chiar trecând pragul micuţei căsuţe, în care distinsa doamnă Dorina Chirilă, custode al muzeului, te poartă în atmosfera de epocă şi în tot universul de viaţă şi de creaţie al muzei celui mai iubit dintre poeţi. Însăşi despre prezenţa lui Eminescu se poate vorbi, despre "codri de aramă” şi despre "pădurea de argint” de la Văratec, ca şi despre sfârşitul tragic al poetei şi depre multe altele...

Numai că... altceva se cere subliniat în context: anume neştiinţa noastră, a tuturor, în a ne face cunoscute valorile, locurile de rezonanţă, faptele şi oamenii care dau prin amintirea lor măreţie pamântului pe care călcăm.

Oriunde, în mai toate oraşele şi zic de Iaşi de pildă, ca să nu stărui doar în ţinutul Neamţului, vizitatorul, omul venit de departe trebuie să caute, să întrebe pe unde şi cum apucă despre un obiectiv sau altul, despre un muzeu sau casă memorială, cum poate anume să le viziteze. Lipsesc indicatoarele, lipseşte informaţia stradală care să ghideze paşii celui dornic să cunoască, Şi unde mai pui că Iaşul se dorea, cu doar un an-doi, în urmă, prin vocea mai marilor ei, capitală culturală europeană.

Mare pacăt că nu se investeşte şi în această "chichiţă”, deloc de neglijat, dar care pune în evidenţă neglijenţa şi incapaciatatea celor ajunşi să diriguiască comunităţi, ori să hotărască soarta turistului de care se tot face atâta caz. Iar de se întâmplă să mai avem şi iniţiative, lucrul pe cont propriu, doar de dragul unei informaţii anume, poate naşte confuzii, precum darul de nuntă făcut Veronicăi Micle de către Mănăsrtirea Neamţ.