Despre demnitate în izolare
Muntenii din Buzău au o mare calitate: nu ştiu încã sã se vaite peste mãsurã.
Articol de Cristina Moise, Buzău, 17 Februarie 2012, 19:48
Adicã mai au demnitate. De 27 de zile sunt izolaţi la marginea județului Buzãu, acolo unde Vrancea bate în pridvorul Mãnãstirii Poiana Mãrului.
Un semen a decedat, l-au ţinut în casã o sãptãmanã pânã au fãcut schiuri ca sã îl ducã la groapã.
14 grajduri au cãzut în ultimele douã zile ca douã mere prea copate din pom. De 50 de ani nu au mai avut atâta zãpadã, dar nu se mai pot supãra pe Dumnezeu că-i încearcă. Comuna lor e mai mare decât Bucureştiul, ca întindere.
Noi am fost primii străini care le-au bătut la ușă, în răstimpul acesta, sătenilor din Baltagarii de Bisoca. Ne-am cufundat în nămeţi, am cuprins cu ochii nemărginirea albă. Peste tot ar trebui să duduie utilaje. De asta e nevoie aici!
Au plâns şi au râs, ne-au strâns mâinile şi au încercat să ne dea şi nouă din multul sau puţinul pe care îl aveau în casă. Am mâncat alături de ei şi le-am dorit ca luna mai să nu-i prindă cu zăpadă, că de, aici suntem la 1200 de metri altitudine şi o iarnă normală vine prin octombrie şi pleacă în aprilie, dar asta!
Gelu Moraru şi eu într-o parte de sat, Ramona Alexandrescu în cealaltă și spre satul Sarile.
Am învățat că poți fi şi demn, deşi eşti la mare încercare.
