EXCLUSIV/INTERVIU Monica Ulmanu, laureată a Premiului Pulitzer

Realizator - Ruxandra Săraru: Bună seara, doamnelor și domnilor, vă spune Ruxandra Săraru, care vă invită la o emisiune de excepție, o emisiune cu o laureată a Premiului Pulitzer, o laureată româncă. Este vorba despre Monica Ulmanu, care de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București la bursa Fulbright din Statele Unite, tocmai la Washington Post, și de acolo la prestigiosul premiu Pulitzer. Între timp, The Guardian, Thomson Reuters, Boston Globe şi New York Times, adăugând, an de an, numeroase premii și distincții. Bună seara, Monica, bine ai venit la Radio România Actualități!

Monica Ulmanu: Bună seara! Bine v-am găsit!

Realizator: Eu sunt foarte emoționată că ești pe lungimile de undă ale postului național de radio și prima întrebare este cea mai simplă: ce a însemnat pentru tine, ca jurnalist plămâdit în România, acest parcurs? Cum l-ai resimțit?

Monica Ulmanu:Cred că nu m-am gândit niciodată la el ca la ceva ce a realizat cineva din România, nu cred că m-am gândit niciodată la asta. Eu mi-am văzut de drumul meu, m-am lăsat condusă de pasiunea mea, asta a fost, și m-am dus întotdeauna într-un loc unde mi s-a părut că e mai bine, unde pot să fac jurnalismul mai de bună de calitate. Îmi place că sunt româncă, îmi place că sunt diferită, poate, când ajung în redacțiile astea, deși multe dintre ele au jurnaliști internaționali, majoritatea, de fapt, au, și mă simt aparte, sigur, dar nu cred că am stat niciodată să mă gândesc că, uite, am ajuns din România. Nu, a fost un parcurs firesc pentru mine.

Realizator: Monica, ce este diferit? Vorbeai de termenul ăsta diferit, ce este diferit în munca pentru o redacție din România față de munca pentru o redacție din United Kingdom sau din Statele Unite ale Americii?

Monica Ulmanu:Experiența mea cu presa din România este foarte limitată și nu am nici suficientă experiență, nici suficiente informații ca să pot să-mi exprim o părere despre asta. De fapt, cariera mea a început în străinătate, pentru că eu, după ce am terminat masterul la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, am luat aceasă bursă Fulbright și m-am dus la Universitatea din Carolina de Nord, că avea un program spectaculos pe jurnalism vizual, și, de fapt, acolo am început eu cu adevărat să lucrez pe partea asta de vizual. Chiar din facultate am avut niște programe foarte practice și făceam proiecte care, după aia, au câștigat premii. O experiență prea limitată în România, ca să pot să fac o comparație.

Realizator: Dar experiențele gazetărești la unele dintre cele mai importante ziare ale lumii, ce a fost diferit, ca să te citez tot timpul, să spunem între New York Times și Washington Post?

Monica Ulmanu: În amble locuri.. eu la New York Times am făcut un stagiu de practică. Deci, am avut cumva un statut diferit. Am fost acolo doar 10 săptămâni, timp în care m-au pus la muncă serios, nu pot să mă plâng de asta, dar știam că este un stagiu limitat și am învățat cât am putut eu de mult în alea 10 săptămâni. După aceea, la Boston Globe și The Guardian, acolo am fost angajată full time, acolo a fost diferit în sensul că, sigur, mi-am văzut de locul meu, că orice începător. De obicei, ultimul care ajunge într-o redacție lucrează și noaptea, lucrează și în weekend, a trebuit să fac toate lucrurile acestea. Și, de la un ziar la altul, am simțit că învățam din ce în ce mai multe. La The Guardian, spre sfârșit, înainte să vin la Washington Post, ajunsesem deja, eram editor pe proiecte speciale, iar la Washington Post când m-am mutat, m-am mutat cu rolul de editor pe grafice. Deci, deja aveam rol de lider în echipă. Dar așa, ca viziune, viziunea a fost comună în toate locurile acestea. Adică, oamenii sunt vizionari și pun accent mult pe jurnalismul vizual.

Realizator: Premiul de jurnalism l-ai luat pentru munca în echipă, în care ați realizat o serie de articole despre încălziarea globală, pe o perioadă de 10 luni, dacă știu eu bine. Cum a început acest proiect? Care a fost scopul inițial? Hai să spunem ascultătorilor postului național de radio.

Monica Ulmanu: Da, a început de la niște studii pe care le-a citit un reporter din echipa de la mediu, în care citise că păsările și insectele din Puerto Rico dispăreau, o mare parte dintre ele dispăruseră în ultimii ani. Și el și-a pus întreabarea: de ce s-a întâmplat lucrul acesta? Și când s-a uitat la emisii și la schimbările de temperatură din locul respectiv în ultimii ani, a văzut că era un loc care se încălzea foarte rapid și a zis: ce ar fi să luăm noi toate datele astea? Sigur, ne-am adunat, ei în momentul acela au început să vorbească cu noi, cei de la Departamentul de grafice, cu mine și cu colegul meu John Muyskens și au zis: ce ar fi să luăm noi toate datele acestea care sunt accesibile pentru toată lumea, /eradu/ dar, sigur, nu într-un format ușor accesibil, și să le analizăm și să vedem care sunt creștere de temperatură cele mai mari și care s-au întâmplat cel mai recent și cel mai accelerat, unde se întâmplă lucrurile astea, să vedem care sunt locurile astea, unde poate ar trebui să vedem care sunt consecințele? Şi ăsta a fost următorul pas, când am făcut analiza asta. Sigur, analiza în sine nu a durat foarte mult, dar am vorbit și cu foarte mulţi experţi ca să ne asigurăm că metodele pe care le foloseam noi ca să analizăm datele erau corecte și, după aia, am identificat zonele astea care se încălzeau foarte rapid. A fost un /pitch/, practic, am vorbit cu redactorul-șef și echipa asta a avut un nucleu de câțiva oameni și am făcut parte din nucleul ăsta. Am fost de la început implicată și am hotărât să trimitem oameni în locurile pe care le aleseserăm noi în urma analizei. Și de aici pornit! Ei, după aia s-au dus acolo și au aflat, au investigat şi au aflat care sunt consecințele încălzirii accelerate în zonele respective.

Realizator:Monica, atunci când aţi trimis articolele spre jurizare, aveaţi deja în minte şi în suflet atitudinea învingătorilor sau a fost, când aţi primit premiul, o nesperată surpriză?

Monica Ulmanu:Cred că atitudinea a fost de la început foarte bună, pentru că noi am primit, de fapt, răspunsuri foarte bune; de fiecare dată când am publicat un articol, impactul s-a simțit pe moment, deci după publicare, nu a trebuit să așteptăm 10 luni de zile și să primim premiul ăsta ca să conștientizăm că, de fapt, ce făcuserăm noi era important. Şi premiul a venit aşa..., deja noi terminaserăm proiectul de câteva luni, trecuserăm cu totul la altceva, scriam acuma /.../

Realizator:Vă focusaţi pe altceva.

Monica Ulmanu:Da, și pe epidemie... eram cu totul în alt domeniu în momentul ăla, dar a fost o bucurie extraordinară şi o recunoaștere din câte am înțeles, eu nu am experiență cu jurizarea la Premiul Pulitzer, dar din câte am înţeles eu de la redactorul nostru şef, Martin Baron, el ne-a spus că se ia foarte greu premiul ăsta pe partea de jurnalism explicativ, pentru că sunt foarte multe articole trimise și că e un premiu care se ia greu. Deci, ne-a felicitat cu atât mai mult pentru că am reușit să luăm.
Realizator: Şi decernarea a fost cu totul și cu totul specială, din livingul celebrei speakeriţe, de acasă, pentru că era plină pandemie.

Monica Ulmanu: Da, da, da. Noi am fost toţi acasă.

Realizator: Cum ai simţit? Spune-mi cum erai?

Monica Ulmanu: Eu ştiam deja. Deci, pe mine mă sunase editorul de proiect, Trish Wilson, ca editor de la mediu. Ea mă sunase, știam că o zi înainte și eram toți pregătiţi, pentru că așa se face: cei care câștigă știu cu o zi înainte ca să se poată pregăti și să poată lua poate și familiile la festivitate. De obicei, e o festivitate în redacție. De data asta a fost pe Zoom o întâlnire virtuală în care ne-am felicitat, am vorbit după ce s-a terminat transmisiunea lor și a durat vreo oră şi jumătate. A fost emoționant!
Realizator: Şi ai sărbătorit după aia?

Monica Ulmanu: Da, sigur, dar tot aşa, în casă, mai modest.

Realizator: Spune-mi, eu ştiu că îţi curge jurnalismul prin sânge, ai pedigree de jurnalist. Poţi să explici asta?

Monica Ulmanu: Tatăl meu a fost jurnalist, el a fost gazetar sportiv. De fapt, el nu a fost format ca jurnalist, a făcut ASE-ul, era economist, dar a fost foarte pasionat și eu, când eram mică, am crescut cu pasiunea asta a lui. Pleca în fiecare weekend, când se întorcea, ne povestea cum fusese la meci. Ştiam foarte bine care e procesul editorial, ce trebuia el să facă, să transmită, să iau notițe, după aia să scrie, să livreze articolul până la o anumită oră. Adică, eram foarte de mică... am știut toate lucrurile astea și mi-au plăcut și urmăream, îmi aducea ziarul în fiecare zi și de abia așteptam să mi-l aducă. Îmi amintesc că venea cam pe la ora 5, pe vremea când încă oamenii mai lucrau la ore destul de normale, zic eu, se întorcea pe la 5:00 și eram înnebunită să îmi dea ziarul să mă uit și știu că, de când eram mică, citeam ziarul, îl citeam cam tot, de pe la cinci ani citeam ziarul. Dar partea mea favorită erau schemele de la fotbal, schemele de goluri. Deci, era partea vizuală în care erau desenele alea unde arătau cum s-a înscris golul. Deci, îmi plăcea partea vizuală de atunci, partea grafică.

Realizator: Şi în casă stai cu un jurnalist, un fost jurnalist, Brăduț Ulmanu, care a fost un jurnalist cunoscut în România, acum în America nu mai practică jurnalismul. Te consulţi cu el?

Monica Ulmanu:Da, vorbim, sigur. Cred că un jurnalist rămâne cu microbul ăsta toată viața, chiar dacă... Și, oricum, ce face el acum este tot legat de jurnalism, tot ce a făcut în jurnalism îi folosește foarte mult la ce face. Da, vorbim mereu, sigur, îi povestesc mereu, și la ce lucrez, și vorbim despre unghiul de abordare, care e partea cea mai interesantă a articolului, da, vorbim foarte mult despre asta.

Realizator: Monica, spuneai că nu prea urmărești fenomenul jurnalistic românesc. Ți s-au luat foarte multe interviuri în ultima perioadă, din România, pentru că toți am fost foarte bucuroși, fericiți, excitați că un român a ajuns pe treapta cea mai de sus a podiumului jurnalisticii mondiale. Cum ți se pare jurnalismul românesc acum?

Monica Ulmanu: Experiența mea în ultimele două săptămâni a fost pozitivă și, într-adevăr, toată lumea care m-a sunat sau m-a intervievat a fost extrem de apropiată și am avut o experiență foarte bună. Dar, cumva, am un sentiment de tristețe, pentru că văd că mulți dintre colegii mei - de facultate sau cei pe care îi știam eu care au terminat facultatea mea sau după mine, cumva din generația mea - totuși nu mai practică jurnalismul. Fac altceva sau au plecat prin alte țări. Și îi înțeleg foarte bine de ce, pentru că judec, dar am un sentiment de tristețe că cei pe care eu știu că erau jurnaliști buni și care până la urmă s-au format la fel ca mine nu îi mai văd în presă.

Realizator: Și e păcat.

Monica Ulmanu: Da.

Realizator: Păcat că presa nu mai beneficiază de ascuțimea minții lor.

Monica Ulmanu: Da, da, da. Îmi amintesc că am văzut un documentar care mi-a plăcut foarte mult, în decembrie, era documentarul cu 30 de ani de la Revoluție, care a fost făcut de trei jurnaliști - nu? - din câte îmi amintesc eu când am citit la vremea respectivă, și mi-a plăcut foarte mult. Deci eu cred că jurnalismul în România poate fi făcut la cel mai înalt nivel.

Realizator: Monica, spune-mi câteva îndemnuri pentru tinerii jurnaliști care vor să meargă pe calea asta pe care ai mers tu și să ajungă și ei să ia un Premiu Pulitzer. Ce trebuie să facă, cum ar trebui să se dedice muncii ăsteia?

Monica Ulmanu: Deci nu am o rețetă clară, dar ce pot să spun din experiența mea și ce cred eu că m-a ajutat pe mine foarte mult, nu neapărat să iau Premiul Pulitzer, din nou, ăla cumva a venit la un moment dat, dar ce m-a ajutat pe mine în general, de când am început să lucrez în străinătate și, de fapt, de când eram studentă, întotdeauna mi-a plăcut să studiez foarte mult. Eu mă documentez foarte mult, la orice decizie pe care o iau, chiar în viața mea, în momentul în care iau o decizie, să mă mut undeva sau chiar când plecăm în vacanță, mă documentez înainte. Îmi place să am toate detaliile, să știu multe lucruri care să îmi informeze decizia. Am învățat foarte mult, în facultate îmi plăcea să învăț, mă laud cu asta, pentru că am studiat mult, am citit mult. Partea practică este și ea foarte importantă. Că o parte e teroria, pe care îmi place să o am, și citesc în continuare foarte multe cărți de jurnalism și cărți scrise de redactori șefi sau de jurnaliști, îmi place să citesc, să știu cum lucrează ei, îmi place să știu ce proces au; din momentul în care au o idee și până scriu un articol. Dar mai este și partea tehnică. La mine, partea tehnică e o parte importantă din ce fac, nu aș putea să fac grafice și să conduc o echipă de grafice doar cu teorie, sau doar cu scrisul. Îmi place să scriu, dar noi, când facem grafice, trebuie să învățăm programare, trebuie să învățăm programare, trebuie să ne formăm ochiul de designer, ca tot ce iese să fie cât mai... să aibă și o estetică plăcută, să funcționeze pentru oameni online, deci trebuie să știm și principii de interfață pentru web. Deci, meseria mea e cumva la intersecția dintre mai multe domenii. Și, atunci, în fiecare domeniu încerc mereu să citesc, să învăț, iau cursuri online, vorbesc cu oameni care fac lucrurile astea de prin alte părți. Munca mea nu e monotonă, asta îmi place foarte mult. Prin faptul că învăț mereu, nu mă plictisesc, am ceva... am mereu un obiectiv nou, mai vreau să mai știu un program, mai vreau să mai fiu în stare să mai fac o analiză. Cred că asta aș însemna, i-aș îndemna pe tineri să fie curioși, să descopere ce le place și după aceea să învețe, deci chiar să fie serioși atunci când învață ceva, dar și cu o idee de joacă. Până la urmă, nici să ne luăm prea în serios nu e bine. Da, deci mie îmi place ce fac, și, atunci, faptul că îmi place foarte mult și îmi dau seama că sunt în stare să fac din nimic ceva pentru mine asta este o provocare și, nu știu...

Realizator: Și o mare bucurie.

Monica Ulmanu: Da, da.

Realizator: Spuneai că, pentru tine, viziunea și vizualul sunt esențiale; poți să detaliezi?

Monica Ulmanu: Da, din experiența mea din ultimii ani și, de fapt, din experiența mea ca student, că eu, de fapt, când eram studentă mi-am dat seama că îmi plăcea mult mai mult să consum informația într-un format mixt, nu numai text. Deci voiam să primesc informația și să învăț anumite lucruri și prin alt gen de experiență, nu numai să stau să citesc pasiv un text. Vreau să interacționez cu informația, vreau informația aia să ajungă la mine într-un mod personalizat.Dacă eu stau într-o anumită zonă a lumii, în momentul în care citesc articolul și poate în articolul ăla este vorba de economie sau e vorba de orice altceva, vreau să fiu în stare să interacționez cu informația respectivă și să mi-o aleg să fie relevantă pentru mine, eu care stau în Washington sau eu care stau în România, și atunci mi-a plăcut să mă joc cu ideea asta că, până la urmă, noi putem să modulăm informația și să le-o dăm cititorilor în modul cel mai util pentru ei. Dacă citești un text scris pentru tine de la început până la sfârșit este o experiență minunată, dar este o experiență pasivă, pentru că tu consumi ceva ce a fost deja prelucrat și determinat înainte și toată lumea consumă informația aia la fel, dar în momentul în care pui o hartă interactivă, să zicem, îi lași pe cititori să aleagă, să se uite la zona lor. La un momentul în care vrei să le dai informații despre candidații, de exemplu, la președinție dintr-o țară, poate că faci un fel de chestionar și-i lași pe ei să răspundă, să vezi ce știu despre candidații respectivi și așa află mai multe lucruri, dar eu cred că modul ăsta interactiv mărește sau îmbunătățește modul în care noi reținem informația și-o consumăm, pentru că ești mai implicat atunci când apeși tu, hotărăști tu ce vrei să vezi, îți alegi tu calea prin articolul respectiv ...

Realizator: Ești parte din articol.

Monica Ulmanu: Da, parte din articol și asta este viziunea mea. Viziunea mea este să le dau informația într-un mod în care să fie cât mai relevant pentru ei. Oamenii să ia cât mai mult pentru ei, astfel încât să-i ajute să ia o decizie, să-i ajute să schimbe ceva în lume și să înțeleagă mai bine, bineînțeles, până la urmă asta e, că totul duce la o înțelegere mai aprofundată a lucrurilor din jurul nostru.

Realizator: Monica, cum se vede România de la Washington Post?

Monica Ulmanu: Nu prea se vede.

Realizator:Nu prea se vede și asta e vina noastră, nu-i așa?

Monica Ulmanu: Cred că este într-o parte a lumii care nu e foarte mult pe hartă sau cel puțin în momentul ăsta, dar...

Realizator: Așa e. Monica, dacă nu era bursa Fulbright, ce crezi că ar fi fost pentru tine?

Monica Ulmanu: Ar fi fost altceva, sunt convinsă că aș fi căutat altceva. Cred că, până la urmă, mi-aș fi atins..., eu eram în căutare să învăț ceva nou și cred că aș fi găsit altă metodă, probabil.

Realizator: După Premiul Pulitzer ce urmează?

Monica Ulmanu: Munca mea de zi cu zi.

Realizator: Si după era COVID, post-COVID-ul cum va fi?

Monica Ulmanu: Post-COVID-ul va fi tot încălzire globală pentru mine. Ăsta e focusul meu principal. Acum sunt puțin deraiată de la el, dar ăsta e, deci eu sunt pe partea de încălzire globală, mediu, știință, astea sunt pe ce mă concentrez eu, domeniile mele în momentul ăsta.

Realizator: Unde te vezi peste 5 ani?

Monica Ulmanu: Nu m-am gândit la un loc anume, dar mă văd mai bună decât sunt acum, ăsta e obiectivul meu.

Realizator: Și un mesaj pentru ascultătorii postului RRA.

Monica Ulmanu: Vă mulțumesc pentru că mi-ați acordat atâta atenție în ultimele două săptămâni. A fost neașteptat pentru mine și sper să trecem cât mai repede prin perioada asta grea cu copiii, școala e închisă, cred că o să găsim puterea să trecem peste asta.

Realizator: Aceasta a fost Monica Ulmanu, câștigătoarea de anul acesta a Premiului Pulitzer, o româncă ce nu uită că jurnalismul trebuie și poate să meargă mult, mult, mult, mult mai departe. Mulțumesc Monica Ulmanu, mulțumesc pentru bucuria pe care ne-ai făcut-o, mulțumesc că ai realizat că ești româncă, mulțumesc că mi-ai acordat acest interviu.

Monica Ulmanu: Mulțumesc și eu.

Realizator: Doamnelor și domnilor, aici se încheie ediția excepțională din această seară a emisiunii "Oameni care mișcă România". A fost un om care, într-adevăr, mișcă lumea. Ruxandra Săraru vă mulțumește pentru atenție și vă dă întâlnire marțea viitoare, de la aceeși oră, cu un alt om care se încăpățânează că lumea, România poate și trebuie să meargă mai departe.

Puteti asculta interviul audio/video, accesând link-ul de mai jos

https://www.youtube.com/watch?v=z_6m3C3JKEw&feature=youtu.be