Vladimir Ghica înscris în calendarul catolic

La 31 august 2013 are loc la Bucureşti slujba de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika în cadrul unei Liturghii solemne oficiate în Pavilionul Romexpo de cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregaţiei pentru Cauza Sfinţilor de la Vatican.

Vladimir Ghika a murit în închisoarea comunistă în 1954 şi Biserica i-a recunoscut martiriul. Papa Francisc a semnat la sfârşitul lunii martie decretul de recunoaştere a morţii martirice pentru credinţă şi declararea ca fericit a lui Vladimir Ghika.

Beatificarea, conform canoanelor catolice, este actul prin care Papa, în urma unor investigaţii începute în dieceză şi continuate la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, acordă unui creştin catolic decedat, care a fost martirizat sau care a practicat toate virtuţile în chip eroic, titlul de 'Fericit' şi permite să i se aducă un cult public de către un grup limitat de credincioşi.

Monseniorul Vladimir Ghica va fi cinstit ca Fericit doar în diecezele catolice din România şi va avea zi de sărbătoare 16 mai, ziua când a fost ucis la închisoarea Jilava.

Canonizarea, adică declararea ca sfânt va avea loc după constatarea unui miracol mijlocit de Fericit Vladimir Ghika şi va extinde cultul său la întreaga Biserică.

Ascultă mărturiile celor care l-au cunoscut pe Vladimir Ghika:

Biografia unui sfânt

Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol (astăzi Istambul – Turcia), a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghika Vodă (1849-1856), fiul lui Ioan Ghika (general de divizie, ministru plenipotenţiar) şi al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei).

A fost botezat, mama sa fiind o credincioasă foarte ataşată de Biserica Ortodoxă, tatăl său fiind în acea perioadă ministru plenipotenţiar al României în Turcia.

În anul 1878 este trimis la şcoală în Franţa, la Toulouse, şi va fi lăsat în grija unei familii protestante în ceea ce priveşte educaţia şi practica religioasă, deoarece în zonă nu exista nici o biserică ortodoxă.

A urmat la Paris Facultatea de Ştiinţe Politice, frecventând în paralel cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie şi drept.

Se întoarce în România datorită anghinei pectorale, unde îşi va continua studiile până în 1898 când merge la Roma unde va urma Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, Angelicum. Este în această perioadă (1902) când, după un misterios discernământ, pentru a fi „şi mai ortodox” face profesiunea de credinţă catolică spre stupoarea mamei sale care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului său.

Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al X-lea l-a sfătuit să renunţe la idee, măcar pentru o perioadă, şi să se dedice apostolatului ca laic. Şi-a desfăşurat activitatea extraordinară în toată lumea, la Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires… Mai târziu, în glumă, papa Pius al XI-lea îl va numi „marele vagabond apostolic”. Devine astfel unul din pionierii apostolatului laical.

Întors în ţară, se dedică operelor de caritate şi deschide primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la Bucureşti, pune bazele marelui spital şi sanatoriu Sf. Vincenţiu de Paul, înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România.

Participă la serviciile sanitare în războiul balcanic din 1913 şi se dedică fără frică îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea.

În timpul primului război mondial s-a ocupat, de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoşii din ospiciul din Roma, de răniţii de război, trecând de la ambientele diplomatice la cele populare cu o naturaleţe surprinzătoare.

În 7 octombrie 1923 este sfinţit preot la Paris de Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul locului; îşi va desfăşura ministerul sacerdotal în Franţa până în 1939. Deoarece inima îi era în România, cere privilegiul de la Papa de a putea celebra în cele două rituri: latin şi bizantin, privilegiu care i se acordă la scurt timp după hirotonire, devenind astfel primul preot român biritual.

I se încredinţează o parohie într-o mahala sărăcăcioasă şi periculoasă a Parisului, Villejuif, unde se dăruieşte schimbând din temelii spiritul cartierului. În 1930, când se îmbolnăveşte, este retras şi este numit Rectorul Bisericii Străinilor din Paris.

În 1924 întemeiază o societate auxiliară de misiuni, Opera Fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan şi cumpără o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei (cu secole în urmă fusese o mănăstire) în acest scop; din motive financiare se va vinde şi membrii se vor dispersa.

La 13 mai 1931 este numit de Papa Protonotar apostolic. Ezită să primească această numire deoarece la intrarea în rândul clericilor făcuse votul de a nu accepta niciodată demnităţi ecleziastice. O primeşte totuşi, făcând observaţia că „nimic nu se va schimba în felul meu de viaţă, va fi doar o panglică îngustă adăugată la reverendă.”

La 3 august 1939 se întoarce în România unde îl surprinde cel de-al doilea Război Mondial. Refuză să părăsească România pentru a fi alături de săraci şi bolnavi, să-i poată ajuta şi încuraja, rămânând pentru acelaşi motiv în Bucureşti când vor începe bombardamentele aliate.

După venirea la putere a regimului comunist în România refuză de asemenea să plece cu trenul regal pentru aceleaşi motive.

Este arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzaţia de „înaltă trădare” şi întemniţat la Jilava unde este ameninţat, bătut până la sânge, torturat.

Un an mai târziu are loc procesul, iar în 16 mai 1954 trece la cele veşnice datorită tratamentului bestial la care a fost supus.