Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci

Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci se leagă de un eveniment din secolul al IV-lea.

După ce împărăteasa Elena a găsit la Ierusalim în anul 326 lemnul Crucii pe care fusese răstignit Mântuitorul Hristos, Patriarhul Ierusalimului, Macarie, a înălţat crucea în faţa mulţimii spre închinare.

Ulterior, împăratul Constantin cel Mare a construit la Ierusalim Biserica Învierii Domnului care a fost sfinţită la 13 septembrie 335. A doua zi, 14 septembrie, a fost aşezată în biserică Sfânta Cruce, găsită de împărăteasa Elena.

În amintirea acestui eveniment, s-a păstrat în rânduiala liturgică momentul scoaterii unei Sfintei Cruci din altar şi aşezarea ei pe iconostasul din mijlocul bisericii.

Acest moment se petrece la finalul Utreniei, slujba de dinaintea Liturghiei.

Crucea rămâne pe iconostas până duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci pentru a fi cinstită prin sărutare de credincioşi.

Acest mod de a cinsti crucea este, de fapt, un gest fizic de recunoaştere şi recunoştinţă pentru iubirea lui Dumnezeu faţă de noi oamenii, arătată prin cruce.

Lemnul Sfintei Cruci a fost păstrat la Ierusalim cu mare evlavie, dar în cursul istoriei, el a fost răpit de necreştini. Se întâmpla în secolul al VII-lea, când perşii au invadat Ierusalimul şi au luat cu ei sfânta relicvă.

În urma unei campanii militare a împăratului bizantin Heraclius, lemnul crucii a fost recuperat şi adus cu mare solemnitate la Ierusalim tot într-o zi de 14 septembrie.

După acest eveniment din secolul al VII-lea, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci s-a răspândit şi în Occident.

Ascultă un interviu cu pr. prof. Constantin Coman de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti despre semnificaţia Crucii:



Dincolo de aceste repere istorice, crucea este semnul imensei iubiri a lui Dumnezeu pentru oameni, este semnul Jertfei Mântuitorului Hristos pentru mântuirea lumii.

Crucea este, însă, şi semnul sau simbolul celui care-l urmează pe Hristos, al celui care-şi ia numele de creştin în serios.

Şi nu e vorba neapărat de un semn material, de un obiect, ci de o atitudine în faţa vieţii.

Cel ce-şi urmează crucea, după îndemnul Mântuitorului, îşi asumă lupta şi jertfa ca atitudini de viaţă. Este o luptă cu sine, cu propriul egoism, cu înclinaţia spre păcat.

Biruinţa nu se poate atinge, însă, fără suferinţă, fără jertfă.

Destinul omului este de fapt în cruce. El este permanent la întretăierea dintre o orizontală telurică şi o verticală care cheamă spre înalturi - între pământ şi cer.

Îşi poartă bine crucea omul care asigură echilibrul celor două axe.

Dezechilibrul îl provoacă întotdeauna orizontala care cel mai adesea se traduce prin grija furibundă pentru acumulări.

Dar când verticala vieţii, adică preocuparea spirituală, este mai prezentă, adică axa verticală este destul de lungă ca să se sprijine pe cer, crucea omului stă în picioare şi devine uşoară.

Înălţarea Sfintei Cruci este singura sărbătoare mare din creştinism în care se ţine post.

Ea aminteşte de sacrificiul lui Iisus Hristos pe cruce pentru mântuirea oamenilor, iar postul este considerat în creştinism gestul de sacrificiu personal al credinciosului ca mulţumire adusă lui Dumnezeu.