Înălţarea Domnului

La 40 de zile de la Învierea sa, Iisus Hristos s-a înălţat la ceruri, de pe Muntele Măslinilor din Ierusalim.

Înainte de plecare, Iisus le-a spus ucenicilor: „Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”

Hristos se înalţă, ducând la Dumnezeu Tatăl, firea umană înviată şi transfigurată, dar rămâne în acelaşi timp cu oamenii pentru a-i ajuta să se înalţe la rându-le.

Prezenţa sa în lume este una spirituală şi mijlocită de trimiterea Duhului Sfânt, a treia persoană a Sfintei Treimi, care lucrează în slujbele Bisericii.

De aceea, credincioşii îl găsesc pe Hristos în Împărtăşanie şi-n orice Taină din Biserică, îl găsesc în rugăciune şi-i simt prezenţa discretă în mângâierea pe care le-o dă când spune „Doamne ajută”.

Prin înălţare, Iisus reafirmă vocaţia esenţială a omului. Omul este destinat înălţării. Orice progres, orice creştere din viaţa personală sau comunitară e un reflex al chemării spre înalturi.

Ajunge însă acolo unde s-a înălţat Hristos, adică în comuniunea cu Dumnezeu, omul care are în vedere creşterea lui totală, nu doar fizică, tehnică, economică, profesională, ci şi creşterea spirituală.

Se înalţă spiritual cel care merge pe drumul lui Hristos. E drumul jertfei, al renunţării la sinele egoist, orgolios şi suficient sieşi.

Tocmai de aceea, de Înălţare sunt cinstiţi eroii, pentru că ei au jertfit totul, pentru ţară, pentru un ideal, pentru ceilalţi.

Jertfa lor are valoare istorică pentru că a contribuit într-un anumit moment la binele ţării, dar are şi o valoare spirituală, veşnică, aşa cum are orice act nobil, izvorât din iubire.