Piersica sau mărul persan

Piersica – mărul persan (malum persicum) – cum îi spuneau romanii – s-a ivit pe lume nu în Persia, ci în China, probabil cu ceva mii de ani în urmă.

A copilărit, a crescut şi a fost adusă, ca şi vara sa, caisa, de negustori, în Persia, în Europa mediteraneană şi apoi în toată lumea romană, ca o poamă a Paradisului.

A împodobit doar mese împărăteşti, domneşti şi boiereşti.

Practicanţii Bucătăriei Subtile recomandă câteva delicii cu aceste poame ale paradisului (şi nu întâmplător, poate, paradis, παράδεισος în greacă, este un cuvânt persan şi însemna “grădina marelui rege”) :

- feliuţe de piersici culcate, ca într-o suavă îmbrăţişare, pe frunze de spanac crud, plutind într-un sos de iaurt de casă, înmiresmat cu verdeţuri şi mentă … (fel numit “Logodna regelui”)

- cremă de piersici cu mentă, busuioc, vanilie şi un vârf de cuţit de nucşoară … (un desert romantic)

- jumătăţi de piersici curăţate, scufundate într-un sos de vin roşu,din fructe, îndulcit cu miere şi parfumat cu mirodeniile mai sus pomenite plus cuişoare … (“Cupa cu ambrozie”).

Spun tot ei că multparfumata piersică are darul de a tămădui sufletul şi mintea încercate de sentimente vătămătoare precum: frica, neliniştea şi nesiguranţa