Oul de Paşte - o promisiune

Când vopsiţi ouăle de Paşte în cojile uscate de ceapă roşie (pe care le-aţi strâns peste iarnă) e bine să vă gândiţi la ou ca la un început atotpromiţător.

Nu întâmplător, în toate culturile, oul înseamnă: începutul prin excelenţă, creaţia, naşterea lumii, germenele şi misterul vieţii, casa-cuib, sânul mamei, o viaţă încă ascunsă aşteptând să se nască … o promisiune de viaţă … promisiuni de prosperitate ... întregul.

Iar în Înalta Filosofie el semnifică locul sau sălaşul tuturor transformărilor.

E bine să vă scufundaţi în aceste gânduri când le scufundaţi pe ele pe patul de frunze de ceapă roşie, când le duceţi la biserică, când le ciocniţi şi când le mâncaţi.

Poate vă întrebaţi de ce ciocnim ouă ?

Învăţăturile creştine au moştenit acest obicei de la cei vechi din lumea mediteraneană care vopseau ouă la începutul primăverii şi le ciocneau înainte de a le mânca ... gândindu-se la puiul care, ca să poată trăi, trebuie să-şi spargă coaja... cochilia.

Credinţa lor era că ajută, simbolic, la naşterea, în fiecare an, a lumii.

De fapt, la renaşterea ei.

Aceasta este şi legătura cu oul de paşte pe care noi, creştinii, îl ciocnim sărbătorind învierea lui Iisus Cristos, pe care o adeverim, în fiecare an, cu salutul nostru:

- Cristos a înviat

- Adevărat a înviat.