O istorie ad hoc

Pentru că nu mai suntem deloc atenţi la istoria şi la sensul cuvintelor, am ajuns ca şi atunci când ne vrem ceva mai pedanţi să nu ne iasă de fapt decât o eventuală neglijenţă cu spoială.

Şi nu am făcut altceva decât să descriu soarta lui AD HOC.

E drept, ştiam că ad hoc nu prea mai e folosit corect decât pe la lecţiile de istorie, nu de alta dar cei care au creat în 1857 "divanurile ad hoc" la Bucureşti şi la Iaşi, ştiau ceva latină. Iar aceste divanuri nu fuseseră alcătuite deloc întâmplător, ci cu scopul precis de a hotărî ceva pentru soarta celor două ţări româneşti.

Deci, vă spuneam, ştiam că deja de prea multă vreme şi cu prea puţine rezultate se deplânge soarta lui "ad hoc" ajuns la voia întâmplării şi departe de sensul "anume pentru acest scop", înregistrat şi în DEX, nu numai în cine ştie ce... inutil astăzi Dicţionar latin. Şi din această cauză mai că nu-mi mai vine să folosesc expresia cu pricina, că parcă una spui, alta se înţelege.

Dar de aici, până la a-ţi exprima entuziast apetitul pentru acţiuni spontane, spunând că "a fost aşa o chestie ad hocă" e o distanţă ca de la o subtilă greşeală de traducere şi interpretare la o mitocănie fonetică pe care nici măcar Rică Venturiano nu şi-ar fi permis-o.

Scuzaţi-mi cuvântul "tare", dar dacă pentru unul care mândru de faptul că el e în maşină, se urcă pe trotuar cu ea şi mai şi claxonezi pietonii că nu i se dau din cale poate fi folosit acest cuvânt , nu ştiu de ce aş folosi alt cuvânt pentru cineva care se dă mare că are "vocabular elevat" pe care însă îl stropeşte cu noroiul neglijenţelor lingvistice de fiecare zi.