Loboda

Carol cel Mare, regele francilor, ţinea mult să aibă la masă lobodă, pe care a trecut-o pe lista plantelor ce nu era voie a lipsi din grădinile-i imperiale în edictu-i “Capitulare de villis vel curtis imperii Caroli Magni”.

Războinicul din el ştia că o salată de lobodă îi dăruieşte o putere teribilă şi că-l regenerează. Natural: are fier, magneziu şi vitamine şi, mai presus de orice, despovărează ficatul şi rinichii de urâciunea toxinelor.

Călugării au cultivat-o şi ei ca pe o delicatesă şi sigur ar fi ajuns o prinţesă în grădinile de zarzavat dacă nu i-ar fi luat locul spanacul adus de cruciaţi, cam prin secolul al XIII-lea.

Sufletul pereche al lobodei, spun iniţiaţii Înaltei Bucătării, este leuşteanul, care o însoţeşte, întotdeauna crud, cu o dragoste copleşitoare, fie în ciorba acrită cu borş sau lămâie, fie în piure, după ce a fost fiartă foarte puţin la abur.

Dar,suava lobodă îşi trăieşte adevărata-i metamorfoză alături de paradisiacul leuştean într-o … salată … elementară.

Aşterneţi-le un pat mătăsos şi înmiresmat din usturoi şi ceapă verde, pătrunjel, mărar şi câteva frunze de spanac, bine mărunţite, ulei de măsline şi zeamă de lămâie şi presăraţi-l cu puţin cimbru şi puţină salvie.

Veţi simţi ceva din gustul începutului lumii.