Gen greşeală

De ceva vreme îl tot auzim pe GEN în tot genul de fraze care nu au nicio legătură cu sensul lui din dicţionar.

Iar dacă ar fi să facem un concurs între generaţii, probabil că GEN – pe motive de tinereţe – nu ar avea şanse de câştig în faţa lui DECÂT şi a lui DECI. Având în vedere însă că e cel mai nou în gaşcă, pare cel mai enervant. Căci dacă „deci” pare a-şi fi regăsit locul în frază şi DECÂT e deja prea supărat pe NU, încât pare o cauză pierdută să-i mai împrieteneşti, GEN are încă o situaţie incertă.

Incertă, adică suspendată între gen literar, „genul acela de atitudine”, şi o utilizare ca „sunt alt om, frate, gen îmi vine să fac o mie de lucruri”. Sau „asta e situaţia, gen”, unde bietul cuvânt e redus la un nonsens, adică la un fel de „virgulă” a limbajului oral. Căci nu-i văd altă utilizare decât cea de verbalizare a unui semn de punctuaţie, într-un stil tineresc, dezinvolt şi cam prea argotic!

De fapt, de aici vine şi enervarea, că unii simt nevoia să termine frazele în GEN, la fel de aiurea precum părinţii lor acum vreo douăzeci de ani simţeau nevoia să le înceapă cu DECI. Şi transformă un cuvânt altfel cu sens şi istorie chiar şi literară într-un semn de punctuaţie de care nu ai nevoie când vorbeşti, că de aceea limbile naturale au şi intonaţie. Iar atunci când pare a mai avea şi ceva sens într-o frază, pentru a evita monotonia se mai poate înlocui şi cu câte un „mai bine zis”, „la urma urmei”, „cu alte cuvinte”, „va să zică”.

Ştiu că el e mai scurt, dar dacă ajunge să nu mai însemne mai nimic, nu prea va mai folosi la nimic! Nici nouă, nici generaţiilor viitoare.

Căci folosit în exces devine supărător pentru unii, EPIC pentru alţii, dar nu aparţinând acelui gen epic pe care îl ştiţi din şcoală.