"Vizita preşedintelui Franţei în România. Anul 1968"

Războiul Rece e în plină desfăşurare. Principiul coexistenţei paşnice a fost pus în pericol de jocurile de război ale liderului sovietic Nikita Hruşciov în 1962 prin exploatarea crizei rachetelor din Cuba.

În 1967 izbucneşte conflictul militar între Israel şi Egipt sau Războiul Rece se poartă prin jucători regionali. Un an mai târziu apare a doua mare criză în cadrul Blocului de Est prin invadarea Cehoslovaciei - ce abia pusese în practică tezele comunismului cu faţă umană – de către aliaţi şi prieteni în frunte cu URSS în numele înăbuşirii tendinţelor de alunecare spre Vest a tovarăşilor cehoslovaci.

De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial din care România fusese declarată ţară învinsă, a urmat ocupaţia, apoi instalarea unui regim pro-moscovit şi internaţionalist ce declarase război regimului burghez-liberal şi economiei de piaţă.

Sovieticii izolaseră România şi încercau ca şi în tot teritoriul „eliberat” al Europei Centrale şi de Est să facă să funcţioneze un sistem pe care-l experimentaseră încă din anii '20 la ei acasă.

După moartea lui Stalin şi intervenţia „spiritului Genevei”, relaţiile s-au mai detensionat întrecele două blocuri, însă agitaţia poloneză şi contrarevoluţia din Ungaria probau din nou tăria rezistenţei sovieticilor în zona de influenţă.

România urma sub regimul lui Gheorghiu Dej politica paşilor mărunţi ceo îndrepta către un curs naţional, urmărit original de comuniştii români.

După normalizarea obligaţiilor financiare cu Occidentul – despăgubiri acordate proprietarilor străini din România, după naţionalizare – se întrevăd căi căutate asiduu după 1955 de Bucureşti pentru saltul industrial şi de reformare cu credit şi tehnologie din Vest pentru o viitoare evoluţie rapidă a transformărilor iniţiate de partidul unic.

Declaraţia de independenţă a PMR din aprilie 1964 se dovedeşte peste puţin timp motorul schimbărilor care sunt considerate ca spectaculoase în politica externă a României.

După denunţarea planului de diviziune a muncii în lagărul socialist iniţiată de Moscova şi comunicarea pe canale diplomatice secrete de la Bucureşti către Washington că România în cazul unui conflict între America şi URSS va rămâne neutră, nu va participa într-un eventual conflict, urmează rocada la vârful puterii între Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu.

Noul lider presează şi mai mult pentru o cale independentă de dezvoltare a României şi cere sprijinul Occidentului, prin acces la credite şi tehnologie pentru conversia industrială şi economică.

În aceste împrejurări gesturile politice ale Bucureştiului nu trec neobservate la Moscova, dar nici nu sunt de neglijat pentru liderii occidentali.

Bucureştiul rămâne neutru şi întreţine relaţii cu statele aflate în conflictul din Orientul Apropiat, recunoaşte îtot în 1967, RFG (Germania de Vest) prin ridicarea la rang de ambasadă a reprezentanţelor diplomatice, iar în august, același an, Ceaușescu l-a primit oficial pe vice-cancelarul și ministrul de externe, Willy Brandt.

Regimul comunist înlesneşte contactele profesionale şi de înaltă calificare cu Vestul, după amnistierea tuturor deţinuţilor politici, îi favorizează pe unii dintre aceştia, permite călătorii în străinătate, altele decât ţările Blocului de Est şi probabil cel mai important, relaxează consumul inclusiv prin importuri şi slăbeşte şurubul ideologic în plan intern.

Sub aceste auspicii se desfăşoară vizita preşedintelui Franţei în România (14-18 mai 1968). Prima vizită a unui înalt demnitar din Occidentul adversar Blocului de Est în România, de după război.

Charles de Gaulle, președintele Republicii Franceze și Nicolae Ceaușescu, președintele Consiliului de Stat al României erau două personalităţi opuse din multe puncte de vedere. Veneau din generaţii şi medii sociale diferite, educaţia fusese diferită, îmbrăţişau principii, valori şi ideologii opozabile, însă doreau nu numai recunoaştere internaţională pentru ţara lor , ci şi drepturi egale şi dacă e posibil chiar privilegii.

Franţa reprezenta fosta mare putere a Europei care-şi pierduse aureola odată cu capitularea din vara anului 1940 şi era nevoită să joace după cărţi americane, iar România voia să iasă din stadiul de subdezvoltare şi de asemenea să acţioneze pe scena politică a lumii ca un stat suveran şi independent.

Preşedintele de Gaulle era perceput în lumea occidentală şi euro-atlantică drept un personaj incomod, arogant, rigid și cel mai aprig contestatar al noii ordini mondiale care s-a impus după război. De Gaulle considera că Franţei s-a făcut o mare nedreptate când America i-a minimalizat rolul şi importanţa strategică de mare putere în perioada imediat următoare de după 1945.

De cealaltă parte, Moscova îl considera pe Nicolae ceauşescu un trădător al cauzei, un rebel care va împinde atât ţara, cât şi Blocul de est în braţele capitaliştilor străini. Cu atât mai mult elanurile independenţă promovate de Ceauşescu aveau nevoie de o reducţie sistematică şi rapidă, aşa după cum transpare şi din documentele de arhivă.

După o regie ireproşabilă pusă la cale în comun atât de gazde, cât şi de oaspeţi şi în conformitate cu regulile protocolare, președintele de Gaulle și Nicolae Ceaușescu au trecut în revistă garda de onoare. Deși regimul comunist de la București nu obișnuia să pună în scenă manifestații de anvergură în cinstea unui lider occidental, în întâmpinarea generalului de Gaulle a fost prima excepție notabilă de la această regulă. Zeci de mii de bucureșteni (după unele surse franceze, peste 500.000) prezenți pe traseul de la aeroportul Băneasa până în centrul Capitalei, i-au făcut o primire cu adevărat entuziastă președintelui francez. (apud Liviu Sadowski „Vizita preşedintelui Charles de Gaulle în România” apărută în revista „Banatica”, no. 29/2019)

În cadrul întâlnirii directe dintre cei doi lideri, preşedintele Franţei îi propunea lui Nicolae Ceauşescu să consimtă rapid la o denunţare a pactelor militare, atât NATO, cât şi Tratatul de la Varşovia, relaţiile bilaterale româno-franceze să urmeze un avânt spectaculos pe principiul consumat înainte de război, când Franţa îşi impusese influenţa în regiune prin sprijinul oferit la constituirea „Micii Înţelegeri”.

O propunere pe care Ceauşescu a declinat-o fără însă a-şi impune brutal punctul de vedere, urmărind în cea mai mare parte obţinerea de garanţii politice şi financiare, clauze foarte favorabile din partea Parisului pentru planurile de dezvoltare şi recomandări pentru acceptarea României ca un partener de afaceri viabil pentru întreg spaţiul vest-european.

De altfel, contractele economice au fost fructificate prin asistenţă tehnologică pentru un laminor la Galaţi, o uzină de aluminiu la Slatina şi o linie de producţie a autoturismelor la Piteşti, toate sub licenţă franceză.

Bucureştiul nu a putut susţine insistenţa pentru deschiderea pieţei interne pentru produsele franceze, diferenţele de preţ fiind foarte mari, scumpe pentru români, cum nici unele proiecte de colaborare în domeniul militar sau civil nu au ajuns să prindă contur, din aceleaşi raţiuni financiare. E cazul fabricării de avioane de luptă şi civile, pentru cel din urmă ajungându-se la o înţelegere cu britanicii pentru Rombac 1-11.

Vizita preşedintelui Franţei în România a fost scurtată cu o zi din cauza situaţiei tensionate din Franţa care se afla în pragul unei insurecţii a studenţilor şi muncitorilor afiliaţi stângii marxiste, însă capitalul de îcredere şi imagine al Bucureştiului crescuse foarte mult, iar rezultatele se vor vedea pe parcursul unei întregi decade.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 10 mai 2021

Regia de montaj: Alina Iaurum şi Georgeta Ruse

Regia de emisie: Adriana Anica şi Cristina Creţa

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro