„Unirea Bucovinei cu România şi adversarii săi”

Chiar dacă drumul Bucovinei către unirea cu România a fost mai scurt, acesta nu a fost lipsit de pericole.

Situaţia operaţiunilor militare de pe Frontul de Vest deteriorându-se pentru Puterile Centrale în vara anului 1918, apariţia celor 14 puncte ale proclamaţiei preşesintelui american pentru autodeterminarea popoarelor din cele trei imperii şi resurecţia elitelor din Centrul şi Estul Europei au avut o evoluţie convergentă în favoarea afirmării şi apariţiei noilor state din regiune.

România – am mai spus aici – a fost un caz aparte. România era deja un stat naţional constituit, independent şi suveran pe tot parcursul schimbărilor politice şi sociale de pe scena europeană(1914-1918).

Obiectivul său declarat la intrarea în război, de partea Antantei a fost eliberarea teritoriilor locuite de românii de peste munţi.

Cursul conflictului mondial, surpriza rusească şi epuizarea Germaniei au favorizat într-o măsură dorinţele şi aşteptările românilor, cetăşeni ai marilor imperii.

Unirea provinciilor româneşti a avut şi un preţ mare de plătit. Sute de mii de militari români căzuţi în război, privaţiunile populaţiei civile, ocupaţia, bolile, rechiziţiile sălbatice, exploatarea resurselor aproape în întregime de către inamic, pericolul la un moment-dat de a dispărea ca stat de pe harta lumii.

În Bucovina la anul 1918 trăiau după succesivele operaţiuni de colonizare ale guvernului de la Viena, numai 38 la sută populaţie românească. Şi aşa, tot românii deţineau majoritatea, cu excepţia părţii de nord a Ducatului.

Pierderea războiului pe frontul oriental şi în Alpii italieni a dus la încheierea unui armistiţiu între Antanta şi Austro-Ungaria. După cum am văzut şi în ediţia trecută, Ungaria şi-a declarat desprinderea de Austria la începutul lunii noiembrie, transformându-se după „revoluţia crizantemelor” în republică.

Armatele austro-ungare practic se dezintegrau, militarii îndreptându-se spre casă. În locul lor, alţi militari încercau să ocupe poziţii. În Bucovina, militari austro-ungari au fost înlocuiţi de cei ucraineni.

Aceştia sprijineau atât partida naţionalistă ucraineană, cât şi Rusia Sovietică. Sprijinirea creeării unui stat ucrainean a venit de la Berlin, împăratul Wilhem al II-lea fiind de acord că o zonă tampon împotriva răspândirii bolşevismului era necesară. Pe de altă parte, nici Rusia Sovietică nu ceda atât de uşor influenţa şi teritoriile, chiar dacă ieşise cu mari pierderi teritoriale după tratatul de pace de la Brest-Litovsk din martie 1918.

Polonia avea propriile confruntări cu noua putere sovietică, Basarabia votase unirea cu România, iar românii bucovineni se aflau lipsiţi de apărare şi la discreţia autorităţii militare ucrainene.

Este meritul liderilor români din Bucovina , a elitelor prin grupul distinct de 14 intelectuali care au realizat în ce pericol se găseau etnicii români.

La inițiativa profesorului Sextil Pușcariu, în ziua de 12 octombrie 1918, în casa doctorului Iosif Bodea, directorul Spitalului de copii din Cernăuți, s-au întâlnit intelectualii patrioți Dionisie Bejan, Max Hacman, C. Homiuc, Al. Procopovici, Vasile Bodnărescu, V. Marcu, Iacobovici-Boldișor, Gh. Șandru, Alex. Vitencu, Ștefan Saghin și Sextil Pușcariu și au discutat despre Unire.

Ziarul de limbă română „Glasul Bucovinei” publica în primul său număr un articol-proclamaţie cu un titlu sugestiv „Ce vrem ?”. Semnat de cei 14 intelectuali, aceştia declarau: „Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești. Nu vrem să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin”.

O opinie separată a avut-o dr. Aurel Onciul care a fost partizanul împărțirii Bucovinei între ucraineni și români. Din această cauză, a fost exclus din rândurile Comitetului Naţional Român din Bucovina.

După ce Ucraina propunea mai multe forme de colaborare, ce cuprindeau, însă, anexarea celei mai mari părţi a Bucovinei, la 19 octombrie, Consiliul Naţional Ucrainean, întrunit la Lvov, a proclamat independenţa Ucrainei în cadrul Austro Ungariei, graniţele noii entităţi cuprinzând şi Bucovina nord-vestică.

La 22 octombrie 1918, în Parlamentul din Viena, au loc dezbateri privind soarta românilor din Bucovina. Deputatul român Constantin Isopescu-Grecul, președintele Clubului parlamentarilor români declara: „Dați-ne putința să punem temeliile unui stat propriu pe teritoriul istoric al națiunii noastre din Ungaria și din Bucovina, liberați de jugul adversarilor noștri etnici”.

Mai tranşant s-a dovedit, social-democratul Gheorghe Grigorovici: „Bucovina este o parte a Moldovei care a fost răpită fără ca Turcia să fi avut dreptul de a o ceda… Românii sunt astăzi un suflet și o gândire. Noi vrem Unirea și o vom avea!”.

De partea cealaltă, deputatul ucrainean Nicolae Vasilco a cerut împărțirea Bucovinei între români și ucraineni.

În aceste condiţii, la 27 octombrie 1918, reprezentanții partidelor politice, între care și intelectuali de marcă, au hotărât să convoace pentru 27 octombrie, la Palatul Național din Piața Unirii, o adunare națională care s-a declarat constituantă și a ales Consiliul Național Român format din 50 de persoane. Adunarea constituantă a adoptat Moțiunea în care se prevedea unirea tuturor românilor într-un stat național independent.

Evenimentele au căpătat un maimum de intensitate din cauza ucrainenii dispuneau de armată şi încercau să o utilizeze, într-o primă etapă, pentru a intimida acţiunile românilor şi pe liderii lor, care, la iniţiativa lui Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, vor convoca o adunare reprezentativă a bucovinenilor la Cernăuţi, la 27 octombrie 1918.

Adunarea se va declara Constituantă şi va alege un Consiliu Naţional Român, din 50 de membri.

Ucrainenii decretaseră, la 3 noiembrie, anexarea unei mari părţi din Bucovina, iar forţele lor armate terorizau populaţia.

Consiliul Naţional Român face apel la armata română, care, sub conducerea generalului Iacob Zadic, întră la 11 noiembrie în Cernăuţi.

La 28 noiembrie, în Palatul Mitropolitan (Sala Sinodală) Cernăuţi, se deschid lucrările Congresului General al Bucovinei, care a votat Declaraţia de Unire prezentată de Iancu Flondor.

La Congres au participat delegați aleși: 74 membri ai Consiliului Național Român în componența căruia intra și guvernul Bucovinei (14 membri), Consiliul Național Polon (6 membri), Consiliul Național German (7 membri), și 13 primari și reprezentanți ai unor localități de peste Prut. Au fost invitați reprezentanți ai armate române, membri ai Sfatului Țării din Basarabia și delegați ai Consiliului Național Român din Transilvania și Ungaria.

Declaraţia constata că „ceasul mare a sunat” şi hotărăşte „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

Contribuţii editoriale : dl. dr. Florin Mihai Răzvan, cercetător al INST (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului) despre opoziţia politică şi militară a ucrainenilor la unirea Bucovinei cu România. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO: Istorica, ediţia din 26 noiembrie 2018

Regia de montaj : Anca Tudorache

Regia de emisie : Victor Mihăescu şi Mirela Drăgan

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST (colţul din dreapta).

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www.romania-actualitati.ro