„Un veac de la semnarea Tratatului româno-polon”

Sfârşitul Primului Război Mondial găseşte lumea într-o mare prefacere. România care luptase pe frontul oriental pentru un obiectiv politic şi militar major: reunificarea Transilvaniei cu Ţara-mamă, avea de apărat şi de recunoscut de naţiunile Europei şi lumii noile frontiere stabilite prin tratatele de pace încheiate cu foştii adversari şi învinşi.

Anii 1919 şi 1920 fuseseră dificili. În plan intern, guvernele se succedau cu rapiditate, în faţa lor apărând mari probleme de rezolvat îndeosebi economice şi sociale: amortizarea costurilor războiului, ale Reîntregirii, legile pentru reformă agrară, unificare administrativă şi monetară, reconstrucţia economică.

În plan extern, pericolele fuseseră şi mai mari: ameninţarea bolşevică din est ianuarie-martie 1919 şi din vest, aprilie-august 1919. Participarea cu echipe de negociatori şi specialişti la sesiunile Conferinţei de Pace de la Paris pentru recunoaşterea drepturilor câştigate pe câmpurile de luptă, diferendele cu Marile Puteri, relaţiile tensionate cu vecinii: Ungaria, Rusia Sovietică, Bulgaria

Statele din tabăra Antantei de dimensiune apropiată României: Regatul sârbo-croato-sloven, viitoarea Iugoslavie, Grecia, Cehoslovacia şi Polonia împreună cu Ţările Baltice cu excepţia Lituaniei aveau un interes comun.

Conservarea graniţelor şi asigurarea completei independenţe şi suveranităţi naţionale în configuraţia politică şi teritorială a Europei Centrale şi de Est.

Mica Antantă sau Mica Înţelegere constituia primul rezultat concret şi practic al expresiei defensive din partea statelor constituite.

Această alianţă regională a funcţionat pe principiul activării tratatelor politice şi militare bilaterale, fiecare-cu-fiecare, nefiind un bloc neapărat omogen structurat, însă cu drepturi şi obligaţii comune în special pentru eventualitatea că una dintre aceste ţări va fi atacată de Germania sau Rusia Sovietică, mai târziu, URSS.

Ideea de bază a aparţinut omului politic român Tache Ionescu, ministru de externe în epocă. Într-un discurs rostit cu ocazia aniversării unui an de existenţă a ziarului „La Roumanie”, acesta a formulat ideea realizării unei alianţe a noilor state din Europa, aşa cum erau Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România şi Grecia.

Încă din toamna anului 1918 au început discuţii între Eduard Beneš, Eleftherios Venizelos, Nikola Pašić şi Take Ionescu cu scopul de a stabili viitoarea ordine din Peninsula Balcanică, dar şi relaţiile ce urmau să

existe între statele succesorale ale Imperiului Habsburgic.

Scopul acestei colaborări era acela de a arăta naţiunilor din vestul Europei că diferendele din partea răsăriteană a continentului pot fi reglementate prin forţe proprii, fără a fi necesară o intervenţie a Marilor Puteri.

Mica Înţelegere a apărut şi ca o reacţie la nevoia pe care au resimţit-o România, Iugoslavia şi Cehoslovacia de a-şi asigura propria lor securitate, acţiunea lor exprimând în acest fel o oarecare îndoială faţă de garanţiile oferite de prevederile tratatelor de la Neuilly şi Trianon.

Cele trei state respingeau astfel alternativa oferită de constituirea unei federaţii dunărene, proiect de care erau puţin interesate având în vedere faptul că aici ar fi trebuit incluse Austria şi Ungaria, ceea ce ar fi trezit temerile românilor, iugoslavilor şi cehoslovacilor faţă de o reinstaurare a dominaţiei austro-ungare asupra regiunii.

De altfel, invitata ediţiei insistă asupra pericolului ca decidenţii sau Marile Puteri să fi fost convinse de utilitatea întreprinderii iniţiate de amirarul Miklos Horthy de a prelua iniţiativa politică şi militară pentru a ocupa un aliniament pe linia Carpaţilor pentru a preîntâmpina pericolul unui eventual atac bolşevic, o acoperire confortabilă pentru readucerea în graniţele Ungariei a unor mari părţi din România, Serbia, Cehoslovacia şi chiar Polonia.

O propunere refuzată de Marile Puteri.

Pentru a include şi Polonia în noua structură a „Micii Înţelegeri”, Bucureştiul şi Varşovia au discutat, negociat şi perfectat că instituirea unui „cordon sanitar” sau o îndiguire a exportului de revoluţie bolşevică în Europa de Est şi chiar mai departe spre centrul continentului este soluţia cea mai potrivită, acceptată îndeosebi şi de Franţa şi Marea Britanie.

Impuslul Poloniei a fost înărit şi de situaţia dificilă în care s-a găsit aceasta în vara anului 1920, la un pas de a fi cucerită de armatele conduse de revoluţionarul Leon Troţki, comisar al Poporului pentru Apărare al Rusiei Sovietice.

Chiar dacă victoria polonă de sub zidurile Varşoviei a oprit proiectele de expansiune ale Moscovei, pericolul nu era îndepărtat cu totul.

Pe de altă parte, statele învinse n-au avut nici o problemă de a-şi constitui o bază politică şi de propagandă pentru revizuirea tratatelor de la Versailles abia semnate şi acceptate.

Germania nu şi-a ascuns nemulţumirea pentru soluţiile găsite de învingători, cum nici Rusia Sovietică nu era satisfăcută, chiar dacă defectase din angrenajul taberei învingătoare şi devenea foarte hotărâtă să şteargă urmele pierderilor teritoriale prin pacea separată de la Brest-Litovsk cu Germania imperială din 3 martie 1918.

Mica Înţelegere a reprezentat baza politicii externe româneşti în toată

perioada interbelică, aceasta fiind percepută ca o încercare a celor trei state de a se apăra reciproc împotriva unor pericole comune.

A luat fiinţă prin semnarea la Belgrad a unei convenţii de alianţă defensivă

între Iugoslavia şi Cehoslovacia, urmată de o convenţie similară între România şi Cehoslovacia, semnată la Bucureşti, la 23 aprilie 1921, pentru ca mai apoi să fie încheiată o convenţie de acelaşi tip între România şi

Iugoslavia, la Belgrad, în 7 iunie 1921.

Este important de reţinut faptul că, încă de la început, relaţiile româno-iugoslave au avut un ţel mai larg decât cele româno-cehoslovace, deoarece România şi Iugoslavia au extins alianţa lor defensivă şi în cazul în care s-ar fi confruntat cu o agresiune venită din partea Bulgariei, singură sau aliată cu alte state.

Convenţia de alianţă româno-polonă, semnată la Bucureşti, la 3 martie 1921, a constituit primul tratat bilateral al României încheiat după Conferinţa de

Pace de la Paris ce a urmat Primului Război Mondial.

Menită să fie un prim pas către realizarea unei Mici Înţelegeri în cinci, ea a fost încheiată cu scopul de a intra în vigoare în cazul unei eventuale agresiuni a Rusiei Sovietice asupra României sau Poloniei.

Cinci ani mai târziu, mai precis la 26 martie 1926, convenţia a fost reînnoită, aria de aplicabilitate a acesteia fiind de data aceasta „erga omnes” („opozabilă tuturor, „care priveşte pe toată lumea”, „cu privire la toţi”) şi pentru toate frontierele, ceea ce bineînţeles includea şi un ajutor reciproc în cazul unui atac din partea Germaniei, chiar dacă articolul 1 nu făcea nici o referire la Republica de la Weimar.

Însă, se specifica că: „România şi Polonia îşi iau îndatorirea a respecta în chip reciproc şi a menţine contra oricărei agresiuni externe integritatea lor teritorială actuală şi independenţa politică prezentă”

Tratatul politic încheiat de Polonia cu Franţa, dar mai ales cel cu România, dublat de realizarea unei convenţii militare, lega oarecum statul polonez de Mica Înţelegere, deşi legăturile sale cu alianţa regională formată în anul 1921 au fost tot timpul nesigure.

Îngrijorarea comună a Poloniei şi României în privinţa graniţelor pe care aceste două state le aveau la Răsărit cu Rusia Sovietică le-a determinat să aibă relaţii mai strânse, relaţiile polono-române fiind veriga cea mai puternică dintre Mica Înţelegere şi Polonia.

Prin sintagma „frontiere răsăritene actuale”, care apare în textul convenției, “este evidentă recunoașterea oficială a apartenenței la cadrul național statal a Basarabiei și Bucovinei, respectiv a Galiției Orientale și a regiunii lituaniene Vilnius.”

Această convenție defensivă între cele două state conținea și trei protocoale secrete, numite A, B și C.

„În protocolul secret A, cei doi miniștri de Externe precizau că “frontierele orientale actuale” înseamnă cadrul rezultat din prevederile tratatului de la Paris dintre România și Puterile Aliate privind Basarabia și ale tratatului de pace polono-sovietic de la Riga.

Aceste „frontiere orientale actuale” trebuiau să fie recunoscute și internațional, iar protocolul A reprezenta astfel primul pas către acest obiectiv.

Protocolul secret C, care era și cel mai important dintre cele trei, „consemna necesitatea studierii mijloacelor prin care se va putea încheia Mica Înțelegere în cinci, astfel ca să-și dea garanții reciproce contra oricărei agresiuni și să se întrajutoreze pentru menținerea acestor tratate sau a unora dintre ele.”

Convenția militară din 1921 era compusă din „11 articole și în mod declarat a avut un caracter secret. Articolul 1, cheia întregii alianțe, impunea că, în cazul în care unul din cele două state ar fi fost atacat dinspre Răsărit, statul neagresat avea obligația de a declara imediat mobilizarea generală.”

„Convenţia militară”, semnată de generalii Constantin Christescu şi Tadeusz Rozwadowski, şefii celor două State Majore, specifica ansamblul de măsuri iniţiat în condiţiile în care teritoriile celor două state, separat sau concomitent, suportau agresiuni în părţile răsăritene. Era prevăzut, pentru fiecare ţară în parte, şi în raport cu proporţiile agresiunii, cuantumul trupelor operative:14 divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie, care trebuiau să fie concentrate în 18-24 zile de la decretarea mobilizării generale.

În privinţa exercitării comandamentului, prevalase punctul de vedere al părţii române: fiecare armată acţiona sub comandament propriu, iar în cazul în care situaţia strategică impunea ca unităţi dintr-o armată să opereze în zona celeilalte, ele erau plasate sub ordinele acestui din urmă comandament.

Unui atac declanşat la graniţele răsăritene, Polonia urma să-i opună 17 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie şi aviaţie care se concentrau în termen de 28 de zile. Cei doi aliaţi îşi luau obligaţia de a mări numărul marilor unităţi şi a scurta durata concentrării. Încă din timp de pace, organele specializate ale celor două State Majore urmau să precizeze detaliile organizării şi funcţionării trupelor de legătură, aspectele privind cooperarea aviaţiei şi trupelor de cavalerie, a coordonării serviciilor, să stabilească misiunile comandamentelor, organelor informative, să asigure mijloacele de transmisiuni şi transport

(cf. Manuel Stănescu, istoric militar https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/romania-si-polonia-in-perioada-interbelica-alianta-inimilor-un-singur-popor-cu-doua-drapele )

La 15 ianuarie 1931, miniştrii de Externe ai României şi Poloniei au semnat, la Geneva, prelungirea pe încă cinci ani a acordului, cu menţinerea clauzei „erga omnes”.

Însă cu timpul, Polonia s-a îndepărtat de la amploarea şi importanţa dată alianţei sale cu statele membre ale „Micii Înţelegeri”. Polonia a preferat să-şi rezolve singură diferendele cu vecinii săi, încheiind tratate atât cu URSS – 1932, prelungit în anul 1934 pentru un deceniu, cât şi cu Germania în ianuarie 1934.

Ambele tratate semnate de liderii celei de-a Doua Republici Polone n-au valorat aproape nimic în faţa pretenţiilor expansioniste ale vecinilor săi.

Mareşalul Józef Pilsudski, eroul renaşterii Poloniei afirma cu puţin înainte de sfârşitul său că : „Stăm pe două scăunele – asta nu va dura mult. Trebuie să ştim (...) când şi de pe care vom cădea mai întâi” .

Din nefericire, Polonia a participat şi ea la împărţirea Cehoslovaciei, după Acordul de la München (septembrie 1938) ocupând regiunea Zaolzie, locuită în majoritate de populaţie poloneză.

Deşi această acţiune nu a fost convenită de comun acord cu Berlinul, a pus totuşi autorităţile polone pe acelaşi plan cu Hitler.

Urmările strategice au fost de asemenea negative. În primăvara anului 1939, după includerea Cehiei şi Moraviei, locuite de populaţie germană, în graniţele Germaniei, şi apariţiei Slovaciei ca stat dependent de Berlin, flancul sudic al Poloniei, măsurând aproape 1.000 km, a rămas descoperit. N-au mai existat resurse suficiente şi nici timp pentru a pregăti apărarea lui.

Diligenţele diplomaţiei româneşti pentru lămurirea unor aspecte ce ţineau de respectarea statului impus de tratatul româno-polon se observă şi din documentul de arhivă reprodus în volumul „Alianţa polono-română între destrămare şi solidaritate 1938-1939” de dl. ambasador Nicolae Mareş:

Ministerul Regal al Afacerilor Străine,

Bucureşti – nr. 58038, 27 septembrie 1938

Telegramă – cifrată

Ref.: Informarea ambasadorului român la Varşovia în legătură cu convorbirea

avută de ministrul Comnen cu ambasadorul polonez la Bucureşti despre

interpretarea ciudată pe care ministrul Beck o dă clauzelor din tratatul de

alianţă româno-polon fără a se consulta cu România şi fără a informa partea

română cu privire la iniţiativele pe care le ia, grave în repercusiuni pentru

partea română; se exprimă nedumerire faţă de acţiunea întreprinsă de Beck

cu Ungaria, tinzând la sporirea teritorială a acesteia; Franasovici este rugat

să se informeze cu titlu personal, dacă cu privire la veridicitatea ştirii care

circulă prin Cancelariile Europene că între Polonia, Ungaria şi Germania există

acorduri precise, sub formă de convenţii, gentleman’s agreement, înţelegeri

militare etc., în vederea sporirii teritoriale a acestor ţări, este întemeiată.

„Cu totul confidenţial

În conversaţia ce am avut-o ieri 26 septembrie cu ambasadorul Poloniei

i-am spus cele ce urmează:

1) Cât de bucuroşi am fi de a vedea realizându-se o înţelegere între

Cehoslovacia şi Polonia, tensiunea ce există între ambele noastre aliate

punând pentru noi probleme de o greutate excepţională.

2) Am exprimat din nou surprinderea noastră de atâtea ori manifestată,

de a vedea ciudata interpretare pe care dl. Beck o dă clauzelor formale din

tratatul nostru de alianţă, nu numai neconsultându-se cu noi, dar de multe

ori, fără chiar a se informa despre iniţiativele sale cari pot avea consecinţe

grave pentru noi.

3) Mi-am exprimat nedumerirea faţă de acţiunea comună întreprinsă de

dl. Beck cu Ungaria, tinzând la sporirea teritorială a acesteia. Am adăugat

că anexarea Slovaciei sau Rusiei Subcarpatine Ungariei nu ne poate lăsa

indiferenţi. Strămutarea unei populaţiuni alogene sub stăpânirea Ungariei,

departe de a contribui la pacificarea Europei Centrale, riscă să provoace

noui complicaţiuni în această regiune atât de încercată.

Binevoiţi vă rog a confirma şi dv. verbal, cele de mai sus, d-lui Beck,

pentru a sublinia importanţa acestor trei puncte.

Veţi comunica concomitent d-lui Beck că nu am lipsit a ne întrebuinţa

pe lângă Domnul Beneş pentru a grăbi încheierea unei înţelegeri cu Polonia.

Binevoiţi în fine a pune d-lui Beck, şi ulterior şi celorlalţi amici ai D-vs,

cu toată discreţiunea, şi ca o dorinţă personală a Dvs., de a vă informa,

întrebarea dacă ştirea, ce circulă în Cancelariile Europene că între Polonia,

Ungaria şi Germania există acorduri precise, sub formă de convenţii,

gentleman’s agreement, înţelegeri militare sau altfel, în vederea sporirei

teritoriale a acestor ţări, este întemeiată.

Din conversaţiile cu dl. Raczyński rezulta că o înţelegere există fără

îndoială între cele trei capitale. D-sa eludând însă un răspuns categoric,

insistă asupra faptului că „Polonia nu are nici un angajament contrar

intereselor României”. D-sa evita să răspundă astfel, dacă Polonia are sau

nu angajamente luate fără ştirea noastră

Orice indicaţiune mai precisă în această direcţiune ne-ar fi de un folos

excepţional.

Comnen

AMAE, Dosare Speciale, vol. 39, f. 185-186.

Cât priveşte întrebarea: De ce nu a intrat Polonia în asocierea defensivă „Mica Înţelegere”, dl. prof. dr. Florin Anghel de la Universitatea „Ovidius” din Constanţa ne oferă un răspuns concretizat şi în volumul „Construirea sistemului Cordon sanitaire. Relaţii româno-polone 1919-1926”, ediţia a II-a, editura „Cetatea de Scaun”, Târgovişte, 2008, pag. 223:

„ ... refuzul, cum se ştie a venit pe cale oficială în cursul vizitei ministrului român de Externe, Take Ionescu, la Varşovia, în noiembrie 1920. La această dată, diplomaţia polonă avea în derulare cel puţin trei proiecte:

1. O federaţie cu statele baltice, cu Ucraina lui Semion Petliura şi cu Bielorusia;

2. O alianţă defensivă cu România (şi la fel cu Ungaria);

3. O alianţă cu Italia şi Ungaria.

Pe lângă aceasta, la a doua variantă, dacă adăugăm şi Slovacia, se relevă ideea blocului catolic. Mai mult, un activ diplomat polon, Stanisław Stroński, cerea (în anii 1922-1923) o alianţă-hibrid care să cuprindă Polonia, Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Rusia Sovietică deoarece, spunea el, „un astfel de aranjament, larg european ar fi unica garanţie solidă a menţinerii situaţiei politice create după război”. Inutil, credem, a mai adăuga vreun comentariu la o formulă geopolitică absurdă în toate epocile recente.”

Un alt moment istoric care a slăbit coerenţa şi valoarea relaţiilor bilaterale aşa după cum fuseseră statornicite prin Tratatul din martie 1921 a fost reliefat de diferenţele de opinie în privinţa iniţiativei ministrului român de externe, Nicolae Titulescu cu ocazia încheierii unui tratat de neagresiune româno-sovietic, neratificat şi neaplicat, după demiterea oficialului român de regele Carol al II-lea.

Wilhelm Fabricius, ministrul german la Bucureşti, se exprima privitor la relaţiile dintre România şi Polonia după episodul Titulescu, în aprilie 1937 în următorii termeni: „Relaţiile dintre cele două state s-au restabilit după tensiunile din timpul lui Titulescu”.

După ce, în iunie 1936, aranjamentul tehnic semnat cu cinci ani înainte a fost reînnoit, fără alte formalităţi, în noiembrie 1936 noul ministru de Externe român, Victor Antonescu, s-a deplasat la Varşovia. Dar, Józef Beck – ministrul de externe al Poloniei - a refuzat să ofere sprijinul ţării sale în cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei, astfel că, în pofida existenţei clauzei erga omnes, respectivul articol se aplica doar în cazul unei agresiuni sovietice.

Deşi relaţiile şi întâlnirile bilaterale au continuat, inclusiv la nivel de experţi militari, cele două părţi nu au ajuns la un acord concret.

Pactul de neagresiune sovieto-german încheiat de miniştrii lui Stalin şi Hitler din 23 august 1939 au dat o grea lovitură atât alianţelor defensive din Europa Centrală şi de Est, cât şi României şi Poloniei. Poonia la nici două săptămâni a fost invadată de Germania, iar la 17 septembrie 1939 de URSS. România a pierdut în vara anului 1940 Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, iar în vară-toamnă, Transilvania de Nord în favoarea Ungariei şi Cadrilaterul în favoarea Bulgariei.

Cu toatea acestea anterior, în toamna anului 1939, România şi-a respectat toate promisiunile făcute Poloniei şi conţinute în textul Tratatului din 3 martie 1921:

asigurarea statutului de refugiat cu toate drepturile cuvenite, preşedintelui Poloniei, Ignasy Mościcki, premierului Felicjan Skladkowski şi altor membri ai guvernului care au trecut graniţa în România, fiind primiţi cu ospitalitate la Cernăuţi, urmaţi de un mare număr de militari şi civili, vehicule şi materiale de război.

Conform statisticilor, numărul total al refugiaţilor polonezi în România a fost de circa 100.000, dintre care aproximativ 60.000 de militari, aflux de refugiaţi care a ridicat mari probleme din punct de vedere umanitar.

Reprezentanţii Germaniei şi ai Uniunii Sovietice au protestat vehement, Fabricius declarând că autorităţile germane vor privi asistenţa acordată Poloniei drept un act ostil faţă de cel de-Al Treilea Reich, în timp ce ministrul de Externe sovietic Molotov a cerut explicaţii ministrului român la Moscova cu privire la prezenţa „hoardelor înarmate” ale fostei armate poloneze pe teritoriul românesc.

În pofida acestor presiuni şi a pericolelor iminente, România a acceptat cererea guvernului polonez şi a asigurat în condiţii bune tranzitul pe teritoriul său a rezervei de aur a Băncii Poloniei.

La 12 septembrie 1939, tezaurul polonez (82.403 kg aur, valorând 45 de milioane de dolari) a fost îmbarcat în portul Constanţa pe un vas britanic. Pe parcursul lunii septembrie au sosit în România numeroase transporturi valoroase, inclusiv opere de artă, transferate iniţial în Franţa şi apoi în Canada.

Toţi cetăţenii polonezi au fost asistaţi social şi financiar, cea mai mare parte dintre aceştia a emigrat prin Turcia în palestin sub protectorat britanic şi au ajuns chiar şi în America de Nord.

Chiar dacă relaţiile româno-polone au avut o traiectorie sinuoasă, totuşi au marcat în evoluţia lor solidaritatea dintre cele două naţiuni într-o perioadă nu tocmai propice pentru dezvoltarea naţiunilor mici şi mijlocii.

Regia de montaj: Carmen Idriceanu şi Georgeta Ruse

Regia de emisie: Cristina Creţa şi Adriana Anica

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 1 martie 2021 (integral)

Foto:

Prima pagină din Tratatul româno-polon încheiat la 3 martie 1921. Credit: https://www.promptmedia.ro

Instantanee ale vizitei mareşalului polon Józef Pilsudski în România (1922):

Regele Ferdinand I şi oaspetele său la Peleş, Sinaia. Credit: http://polskamea.pl

Delegaţia Poloniei în vizita din România (1922). Credit: historia.ro

Józef Piłsudski la o plimbare cu Regina Maria, 17.09.1922. Credit: https://www.romaniaregala.ro

Mareșalul Józef Pilsudski îl decorează pe Regele Ferdinand cu Ordinul ”Virtuti Militari”, 15.09.1922. Credit: https://www.romaniaregala.ro

O fotografie de grup cu ofițerii armatei române. Credit: https://www.romaniaregala.ro

Piłsudski în vizită la vânătorii de munte, însoțit de Principele Carol. Credit: https://www.romaniaregala.ro

Regele Carol al II-lea, însoțit de Principele Moștenitor Mihai, vizită de Stat în Polonia 1937. Credit: https://www.romaniaregala.ro

Principele Mihai în vizită în Polonia. Anul 1937. Credit: https://www.romaniaregala.ro

Septembrie 1939. Primirea cetăţenilor polonezi refugiaţi la Cernăuţi. Credit: gettyimages.com via historia.ro

Act de identitate valabil pe teritoriul naţional pentru refugiaţii din Polonia. Credit: historia.ro

Montaj foto din revista "Realitatea ilustrată" cu refugiaţi polonezi în România şi asistenţa oferită. Credit: historia.ro

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro