„Un veac de la reforma agrară”

În acest caz, există o concordanţă de opinii între cercetătorii istoriei contemporane a României. E vorba de importanţa şi urmările aprobării a două legi la sfârşitul Primului Război Mondial.

Legea electorală şi legiile pentru reforma agrară. Dezbătute şi promulgate din cauze obiective, acestea au deschis drumul recunoaşterii unei importante păţi, cel puţin numerice a corpului social: ţărănimea.

Pătura țărănească forma aproape 80 la sută din populația țării reunificate.

Până la apariţia acestora, milioane de oameni nu aveau nici drept de vot şi nici o proprietate funciară. România nu a fost nici ultima, dar nici prima ţară aflată la început de modernizare.

Elaborată de liberali şi transpusă în practică de averescani, reforma agrară din anul 1921 a pus în posesie aproape 1 400.000 de țărani după o desfășurare bine studiată și în conformitate cu promisiunea regelui Ferdinand cel Loial sau Întregitorul: mobilizaţii în campania din 1913, celor care au luptat în războiul din anii 1916-1919, a văduvelor de război, a agricultorilor mici lipsiţi de pământ, a celor cu proprietăţi mai mici de 5 hectare, a orfanilor de război.

Din capitolul X al legii am selectat:

Art.79. La condiţiunile egale de îndreptăţire se vor prefera în aceeaşi categorie: invalizii; cei care în trecut au muncit pe moşie; cei care au inventar şi gospodărie întemeiată; cei mai în vârstă.

Art. 84. Se consideră ca îndreptăţiţi: preoţii, învăţătorii, precum şi toţi ceilalţi funcţionari publici având reşedinţa în comunele rurale, absolvenţii şcolilor de agricultură de toate gradele, sub condiţiunea ca unii şi alţii să locuiască la ţară şi să se oblige să lucreze pământul.

Meseriaşii ca: lemnarii, fierarii, croitorii, lăutarii, etc., care în trecut nu
s-au ocupat cu agricultura, cârciumarii şi diferiţi comercianţi, precum şi acei din orice categorie ar fi, care, având pământ, l-au vândut, nu vor fi îndreptăţiţi.

În comparaţie cu reformele agrare de la mijlocul secolului 19, cea din anul 1921 a reprezentat o acţiune de vânzare în masă a majorităţii pământului marii proprietăţi, ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin. Ea a diminuat substanţial marea proprietate funciară de peste 100 de ha, reducând-o la 15-17% în suprafaţa arabilă a ţării, şi la 27-28% în suprafaţa agricolă, moşierilor rămânându-le însă importante masive păduroase.

Suprafaţa moşiilor expropriabile se ridica înainte de reformă la 9 242 930 ha din care au fost expropriate 6 008 098 ha.

La 1 ianuarie 1927, după datele statistice oficiale, rămăseseră neîm- proprietăriţi 610 105 ţărani. Cei mai numeroşi se aflau în Vechiul regat, unde numărul lor se ridica la 423 515.

Aşadar, împroprietărirea nu a satisfăcut în întregime nici nevoile şi nici capacitatea de muncă a tărănimii. Recensământul din 1930 avea să înregistreze 700 000 de ţărani lipsiţi de pământ.

Ţărănimea, mica proprietate şi producţia ei agricolă au devenit predominante în suprafaţa şi agricultura ţării.

Pozitiv şi inedit pentru reforma din 1921 este formarea izlazurilor comunale, din lipsa cărora ţărănimea şi-a adâncit dependenţa de marii proprietari şi arendaşi jumătate de secol.

Totodată, statul şi-a mărit rezerva sa cu peste 1,5 milioane de ha, majoritatea păduri. Prefacerea marii proprietăţi funciare în mica proprietate ţărănească, pe lângă efectele sociale de împroprietărire a celei mai mari părţi a ţărănimii, în plan economic, a redus marea exploataţie cu avantajele sale, la una mică cu inventar rudimentar şi randamente scăzute.

Modificările produse în structura proprietății funciare rurale din România nu se puteau solda cu rezultate pozitive pentru agricultura țării și pentru țărani atâta vreme cât ele nu erau însoțite de o politică agricolă corespunzătoare noii situații a proprietății de după reformă.

Țărănimea împroprietărită avea nevoie de sprijinul material al statului - de credit, de inventar – și de îndrumare tehnică pentru a se consolida pe loturile primite și pentru a realiza progrese în cultura agricolă.

Intervenția statului în direcția perfecționării tehnicii agricole era apreciată de Gheorghe Ionescu-Sisești și Nicolae Cornățeanu drept prima măsură ce se impunea după împroprietărire, ca o condiție a ameliorarii standardului de viață al țăranilor.

În întreaga perioadă interbelică, țărănimea nu s-a bucurat de un sprijin eficient din partea statului. Dimpotrivă, pe lânga faptul că ea nu a dispus de o organizație de credit adaptată necesităților sale, a avut de suportat și sarcini împovărătoare prin impozite, taxe vamale și altele, care i-au diminuat veniturile și au pus-o în imposibilitate de a realiza progrese la nivelul scontat de iniţiatorii reformei.

În acelasi timp, aplicarea reformei agrare a fost lipsită chiar și de o îndrumare tehnică sistematică din partea statului, deși nu se poate afirma că măsuri legislative și dispozitii de natură administrativă nu ar fi fost emise de către factorii de decizie ai României.

Specialiștii și numeroși oameni politici au propus diverse soluții de natură protecționistă menite să adapteze politica agricolă la noua structură a proprietății funciare rurale.

Împroprietăririle s-au făcut până în anul 1938, după apariţia fenomenului de comasare, chiar şi în 1943 au mai fost înregistrate cazuri de punere în posesie.

„În lipsa unei legi cu conţinut atotcuprinzator, politica de îndrumare a agricultorilor s-a efectuat pe baza dispoziţiilor inserate în diverse legi referitoare la agricultură.

Câteva norme, care încercau să ofere soluţii au fost înscrise în textele decretelor-legi şi legilor de expropriere şi împroprietărire.

Legile pentru reforma agrară din 1921 impuneau ţăranilor obligaţia de a-şi exploata, pe baza unui plan de cultură, loturile primite. Nerespectarea acestei dispoziţii se sancţiona cu deposedarea ţăranilor de pământurile ce le fusesera distribuite.

Planul de cultură a fost însă înscris în textele legilor de expropriere şi de împroprietărire mai mult pentru a preveni criticile oponenţilor reformei agrare privitoare la dezorganizarea producţiei ce ar fi putut fi generată de transformarea marilor proprietăţi în loturi prea mici, nerentabile pentru agricultură. O dovada în acest sens o constituie faptul că el nu a fost niciodata tradus în practică după primul război mondial”

(Reforma agrară din 1921 şi loturile demonstrative” de prof. dr. Dumitru Şandru – Universitatea „Mihail Kogălniceanu, Iaşi)

Din cauza lipsei unor preocupări atente în vederea adaptării agriculturii la noile condiţii de exploatare, în sensul trecerii de la sistemul cerealist la sistemul culturilor variate, la dezvoltarea septelului etc., s-a ajuns la un randament agricol redus.

Au mai fost şi alţi factori care au determinat scăderea producţiei cerealiere. De exemplu, pentru marii proprietari, în parte, acesta s-a datorat şi taxelor de export asupra cerealelor înfiinţate de guvernul liberal în 1922, pe motiv că preţurile produselor agricole au crescut.

Taxele de export erau destul de mari : 15 000-20 000 de lei la vagonul de cereale-nutreţ, 40 000 lei pentru grâu, 8 000 de lei pentru o vită mare.

Aproape jumătate din încasările bugetului ţării proveneau din taxele de export.

În anul 1925 a fost legiferată instituţia Camerelor agricole judeţene şi a Uniunii camerelor de agricultură, organizaţii cvasi-autonome dotate cu fonduri sortite a întocmi şi realiza la fiecare judeţ un program agricol de îmbunătăţiri tehnice.

După prevederile înscrise în lege, acestea trebuiea să întocmească trebuia să întocmească proiecte de lucrări tehnice silvice, de organizarea întreprinderilor agricole, zootehnice, silvice.

Tot camerele agricole aveau mandatul de a organiza expoziţii, concursuri, călătorii de studii, cursuri de popularizare, câmpuri de experienţă, pentru cursuri comparative şi selecţionarea plantelor agricole, aprovizionarea agricultorilor cu seminţe selectionate, etc.

După cum a subliniat şi invitatul ediţiei, aplicarea reformelor în regimul proprietăţii funciare a fost un proces complex cu nenumăraţi factori de improbabilitate sau defecţiuni. N-au lipsit nici abuzurile săvârşite de la mic la mare.

Aceste abuzuri au fost recunoscute chiar de către moşieri. Astfel, moşierul Th. Răşcanu arăta că majoritatea tablourilor de împroprietărire au fost greşit alcătuite. Întocmite de primarii şi notarii satelor, aceştia au comis numeroase abuzuri, favorizând pe sătenii cu mai multă dare de inimă, pe rude, fini, cumnaţi, veti, nepoţi... Câţi orfani, câte văduve de război având dreptul lor la pamânt, nu vor fi rămas pe dinafară sau nu vor fi fost şterşi sub pretextul că hectarul cuvenit lor să fie atribuit domnului învăţător ori d-lui preceptor" (Th. Răşcanu „Problema pământului în România, Bucureşti, 1922, p. 270).

Un deputat arăta în Parlament că „împărţirea pământului se face după bunul plac si se dă acelor care au pământ şi celor care sunt bănuiţi de a nu fi de partea stăpânirii, nu li se dă”. (Dezbaterile Adunării Deputaţilor din 5 mai 1922).

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 30 august 2021 (integral)

Regia de montaj: Eugenia Ivanov şi Cristina Sganţă

Regia de emisie: Raluca Goga şi Mariana Băjenaru

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.05 – 02.30.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro