„Un veac de la înfiinţarea PCR”

În vremea regimului trecut, aniversările partidului unic căpătau nu numai ordine de mărime impresionante, ci şi exponenţiale note ideologice după o reţetă aplicată şi de ţările comunitare blocului sovietic.

Manifestări construite pe mari părţi de neadevăr, pe mistificări şi omisiuni capitale.

Contează mai puţin ceea ce susţineau reprezentanţii partidului în legătura cu propria lor istorie, ci mai mult ceea ce se ascundea în spatele acestei evoluţii.

O cercetare asiduuă care se ocupă de perioada revoluţionară sau romantică a partidului comunist din România ne dezvăluie dedesubturile organizaţiei, afilierea la curentul ideologic al Moscovei cu componenta Komintern, perioada limitată de activitate legală, subterana, conspirativitatea şi subversiunea practicate după 1924, timp de două decenii.

Volumul este o culegere de zece producţii sau teme de cercetare ale tot atâtor autori, coordonată de dl. prof. univ. dr. Adrian Cioroianu, invitatul ediţiei

Particularităţile comunismului sau mai bine spus ale comuniştilor fără comunism din perioada interbelică sunt ilustrate de aspiraţii, aşteptări supralicitate, rezultate minimaliste, o permanentă hărţuială din partea autorităţilor, trădări şi crime, viaţă paralelă şi dublă, puţine regrete şi multă frustrare şi ură.

Volumul pe marginea căruia s-a închegat un dialog arată şi corectează acolo unde adevărul istoric impune, demitizarea şi înlăturarea clişeelor fie pro, fie contra comuniştior români.

Unul dintre acestea este numărul de membri ai partidului aflat multă vreme în ilegalitate. 800-1000 de persoane este un ordin de mărime denunţat de documentele de arhivă. Autorii semnatari ai volumului citat au contabilizat peste 8 500 de fişe personale ale membrilor şi simpatizanţilor partidului comunist din România.

Internaţionalismul de care se făcea atâta paradă plurietnicitatea membrilor partidului nu erau neapărat literă de lege. Au fost consemnate multe diferende, uneori contestaţii şi scandaluri între etnicii români şi ceilalţi: evrei, bulgari, polonezi, ucraineni din rândul partidului.

O altă marotă care a circulat intens a fost contradicţia funciară între extrema stângă şi cea dreaptă. Ca şi astăzi, obiectivele politice nu ţin cont de morală şi reguli dacă circumstanţele pentru o înţelegere avantajoasă sunt întrunite.

Ţărăniştii, de exemplu au încheiat o alianţă electorală locală în Basarabia în anul 1928 cu comuniştii din regiune, chiar dacă părea că ideologiile au fost opozabile.

Pe de altă parte, în ciuda retoricii şi propagandei alimentate de Moscova în toată perioada activităţii fronturilor antifasciste din Europa 1933-1939, inclusiv a confruntării ideologice cu arma în mână pe frontul războiului civil din Spania, la sfârşitul deceniului al III-lea, după pactul de neagresiune sovieto-german, atacurile reciproce dintre comunişti şi fascişti au încetat.

Mai mult, în România, comuniştii nu s-au inteferat cu legionarii, iar când cei din urmă au intrat la guvernare după 14 septembrie 1940 nu s-au războit cu comuniştii, ci cu susţinătorii fostului rege Carol al II-lea şi guvernele democratice.

De altfel la acest capitol, istoria a consemnat că membri ai partidului comunist din România au intrat în rândurile Mişcării Legionare, iar procesul a a fost reciproc după război, când la solicitarea Anei Pauker, un demnitar de vază al partidului, legionarii s-au înscris în număr mare în partidul comunist.

Pentru ambele ipostaze şi situaţii, documentele de arhivă probează că circulaţia de aderenţi a urmărit şi alte scopuri, unele dintre acestea fiind penetrarea organizaţiei rivale pentru culegere de informaţii şi influenţare până la lichidarea politică a acesteia.

Comuniştii români nu s-au sfiit să încerce obţinerea de adeziuni din partea intelectualiilor. Cei din urmă nu au reprezentat procentual prea mult din efectivele partidului, cel puţin în perioada interbelică, dar nici după război. Abia în deceniile şase şi şapte, intelectualii au ales partidul, atunci când era unic şi nu găseau o altă formă de promovare.

Comuniştii români, după un model sovietic patentat au adoptat şi persoane cu titluri nobiliare, cazul românesc fiind reprezentat de prinţul Scarlat Calimachi ori „prinţul roşu”.

În timp ce în perioada interbelică şi primul deceniu sau obsedantul deceniu, comunştii români erau fascinaţi de bolşevism, URSS şi Stalin, începând cu anul 1960 au optat pentru un curs românesc al comunismului, pentru un comunism cu faţă naţională ceea ce a dus la înrăutăţirea relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova.

În această schimbare a opticii şi abordărilor, piesele care au cântărit greu au fost situaţia de ţară ocupată până în anul 1958, regimul plăţii datoriilor de război şi exploatarea intensivă a resurselor naturale şi a mâinii de lucru autohtone, blocând o refacere rapidă a ţării de după război.

Includerea României alături de Bulgaria în noua diviziune socialistă a muncii din cadrul comunităţii blocului sovietic în rolul de ţară producătoare agricolă a produs şi mai multă consternare şi apetenţă pentru urmarea unu curs de dezvoltare diferit de cel impus până atunci de sovietici.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 4 octombrie 2021 (integral)

Regia de montaj: Alina Iaurum şi Florina Neda

Regia de emisie: Victor Mihăescu şi Mariana Băjenaru

Selecţii din cuprinsul volumului. Credit: polirom.ro

Foto:

Fragment din ziarul ilegal al comuniştilor români, "Scânteia" Credit: andco.ro

Gheorghiu Dej în închisoare, anul 1933. Credit: historice.ro

Dimitri Ganev. Credit: andco.ro

Măsuri represive luate împotriva mişcării comuniste de autorităţile din Suceava. Credit: andco.ro

Boris Stefanov, unul dintre lideri străini ai PCdR. Credit: andco.ro

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.05 – 02.30.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro