„Un veac de la înfiinţarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române”

Lumea creştină a fost condusă spiritual, pentru multă vreme, de doar cinci Patriarhate apostolice, respectiv al Ierusalimului, al Antiohiei, al Alexandriei, al Constantinopolului şi al Romei.

După Marea Schismă din 1054 și după ce mai multe popoare s-au creștinat, sistemul pentarhic s-a schimbat. După ieșirea Romei din pentarhie, au apărut: Patriarhia Moscovei (1593), Patriarhia Sârbă (1920), Patriarhia Română, (1925), Patriarhia Georgiei (1943) și Patriarhia Bulgară (1953).

Dezvoltarea Bisericii noastre a mers în paralel cu cea a României moderne. După dobândirea independenței de stat (1877) s-a obținut autocefalia Bisericii (1885). După Marea Unire (1918), a venit ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (1925).

+

Marcat cu x, noul Patriarh, cu xx, prim ministrul Ionel Brătianu.

Biserica Ortodoxă Română marchează pentru anul în curs împlinirea a unui veac de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aproba atunci Actul de Înfiinţare a Patriarhatului românesc, într-un context istoric marcat de Marea Unire din anul 1918, care a adunat într-un singur Stat unitar toate provinciile istorice româneşti.

Unitatea naţională realizată prin Marea Unire din 1918 cerea, în mod firesc, o reorganizare a Bisericii Ortodoxe Române, pentru a reflecta noua realitate politică şi teritorială a României Mari, iar Marea Unire nu era doar o necesitate administrativă, ci şi o expresie a unităţii spirituale care exista între credincioşii din toate provinciile româneşti.

Ideea de înfiinţare a Patriarhiei Române a fost formulată pentru prima dată într-un cadru formal, în 1919, de către preotul Gheorghe Ciuhandu la Congresul preoţimii ardelene de la Sibiu. După aceea, alte personalităţi de marcă ale culturii româneşti au continuat să prezinte această necesitate ca un fapt firesc.

Propunerea ca Biserica Ortodoxă Română să fie ridicată la rangul de Patriarhie a venit către Sfântul Sinod la finalul anului 1924. Documentul fusese redactat de Mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei era semnat de alți șase ierarhi.

La ședința Sfântului Sinod din 4 februarie 1925 avea să fie aprobat Actul de înființare a Patriarhiei Ortodoxe Române iar Mitropolitul primat Miron Cristea devenea primul Patriarh al României.

Pe treptele Parlamentului

La numai câteva zile, Statul Român a adoptat cu o lege care recunoștea acest fapt istoric și sublinia consensul inițiativei. Legea înfiinţării Patriarhiei Române a fost promulgată de Regele Ferdinand I în data de 23 februarie 1925.

Ulterior, Bisericile Ortodoxe surori au fost înştiinţate de înființarea Patriarhiei Române, printr-o scrisoare irenică. Sinodul Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol a recunoscut ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie, prin tomosul nr. 1579 din 30 iulie 1925.

Întronizarea ca prim Patriarh al României a Mitropolitului Primat Miron Cristea a avut loc în data de 1 noiembrie a aceluiaşi an.

Printre altele, în cuvântul rostit îndată după înscăunare Patriarhul Miron Cristea a vorbit despre necesitatea construirii unei Catedrale a Mântuirii Neamului.

Marcat cu x, patriarhul Miron Cristea.

Detalii semnificative ale operei de conservare şi edificare a unei culturi naţionale: în secolele XIV-XVIII Biserica din Țara Românească și Moldova trebuie privită ca o Biserică de stat, oficială – moștenire din Bizanț, – ea deținând un rol important în viața politică a țării și îndrumând întreaga activitate culturală și de asistență socială-umanitară.

Deținând un astfel de rol, între mitropoliții Ungrovlahiei s-au remarcat o seamă de personalități, dintre care vom menționa doar câteva nume.

În prima jumătate a secolului al XVI-lea au păstorit mitropoliții Maxim Brancovici (cca. 1505 – 1508), retras la mănăstirea Crusedol, din Serbia, ctitoria sa (+1516, trecut de Biserica sârbă în rândul sfinților); Macarie (cca. 1512 – cca. 1521), fost tipograf, care a imprimat primele cărți slavone pe pământ românesc (Liturghierul 1508, Octoihul 1510 și Tetraevanghelul 1512); iar la sfârșitul secolului Eftimie (1594 – 1602), omul de încredere al lui Mihai Viteazul, care l-a trimis în câteva misiuni diplomatice.

La începutul secolului al XVII-lea a păstorit mitropolitul Luca din Cipru (1602 – 1629), fost episcop de Buzău (1583 – 1602), un talentat copist-miniaturist, care a fost trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul la principele Transilvaniei și la țarul Rusiei.

În timpul lui Matei Basarab au păstorit doi mitropoliți cărturari, Teofil (1636 – 1648), sub care s-au înființat tipografiile de la Câmpulung, Govora, Dealul și Târgoviște, imprimându-se mai multe cărți în slavonește și românește (Pravila de la Govora în 1640, Cazania de la Govora-Dealu, între1642-1644) și Ștefan (1648 – 1653 și 1655 – 1668), care a tipărit primele cărți de slujbă cu tipicul în românește. În a doua jumătate a secolului consemnăm pe mitropoliții Varlaam (1672 – 1679), care a înființat o noua tipografie la București, ctitorul a trei schituri și Teodosie (1668 – 1672 și 1679 – 1708), sprijinitor al activității cultural-artistice sub domnitorii Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu (Biblia de la București din 1688 ş.a.).

Un loc aparte în istoria Bisericii și a culturii românești ocupă mitropolitul Antim Ivireanul (1708 – 1716), originar din Iviria sau Gruzia (canonizat în 1992), unul din marii ierarhi cărturari, îndrumătorul tipografiilor din București, Snagov, Râmnic și Târgoviște, în care s-au imprimat peste 60 de cărți în limbile română, greacă, slavă și arabă. El este ierarhul care a desăvârșit procesul de românizare al slujbelor bisericești, autorul cunoscutelor „didahii”, ctitorul mănăstirii „Toți Sfinții” din București.

În secolul al XVIII-lea, consemnăm pe mitropoliții Daniil (1719 – 1731), Neofit Cretanul (1738 – 1753), originar din insula Creta, Grigorie II 1760 – 1787), Dositei Filitti (1793 – 1810), îndrumători ai activității cultural-tipografice și alții.

Primele școli slavone și românești au luat ființă în incinta mănăstirilor, apoi a bisericilor de mir, pregătind dieci pentru cancelariile domnești sau copiști de manuscrise; la fel și primele școli medii (Colegiul de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași) și superioare (Academia de la Sfântul Sava din București).

În secolul al XVIII-lea au luat ființă școli noi, la toate centrele eparhiale, dar și pe lângă mănăstiri și biserici: Colțea, Sfântul Gheorghe Vechi, Antim și Domnița Balașa din Pitești, Barnovschi, Sfânta Vineri și Sfântul Nicolae din Iași.

În câteva mănăstiri s-au înființat școli speciale pentru pregătirea clerului, la Putna, Obedeanu din Craiova, Antim din București, iar în 1803 s-a înființat Seminarul de la Socola-Iași.

Episcopul greco-catolic, Iuliu Hossu (dreapta) citind proclamaţia Marii Uniri, 1 decembrie 1918. În centru, episcopul Miron Cristea, viitor mitropolit şi din 1925, patriarh.

Autocefalia. O Biserică autocefală este o Biserică ce are o conducere proprie, adică un sinod prezidat de întâistătătorul acelei Biserici, fie patriarh, mitropolit sau arhiepiscop.

Această conducere exercită puterea bisericească deplină, cea de învăţătură dogmatică, sacramentală şi jurisdicţională, independent faţă de ierarhia oricărei alte Biserici, dar păstrând principiul egalităţii şi coresponsabilităţii Bisericilor surori.

25 aprilie 1885: Patriarhul Ecumenic Ioachim al IV-lea a trimis mitropolitului primat Calinic Miclescu, în calitate de președinte al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Tomosul de autocefalie prin care „cu bucurie sufletească binecuvintează Biserica Ortodoxă Română, recunoscând-o autocefală întru toate de sine ocârmuită”.

Tot atunci, Patriarhul Ecumenic a comunicat printr-o scrisoare-enciclică tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale surori recunoașterea autocefaliei acordate Bisericii Ortodoxe Române.

Autocefalia a fost primită formal la data de 25 aprilie 1885, fiindcă cele două Biserici Ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova, încă de la începutul organizării politice şi ecleziastice din cele două ţări româneşti extracarpatice, „s-au afirmat cu o independenţă egală autocefaliei, fără să accepte vreun amestec jurisdicţional din partea unei ierarhii bisericeşti din afară”, se arată în Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti.

Datorită acestor drepturi, cele două mitropolii ortodoxe româneşti şi-au exercitat cele trei puteri bisericeşti (învăţătorească, sacramentală şi jurisdicţională) în mod liber, şi anume au alcătuit şi tipărit cărţi de cuprins doctrinar.

Au apărat Ortodoxia ardeleană de acţiunile prozelitiste calvine şi catolice, au introdus limba naţională în cult, dar şi elemente specifice în arta bisericească, au fost cârmuite de ierarhi aleşi din ţară, alegerea fiind doar anunţată Patriarhiei Ecumenice, au stabilit singure legi sau norme de conducere şi de organizare, toate acestea fără aprobarea prealabilă din partea unei Biserici din afară.

Spre deosebire de mitropoliile din cele două ţări româneşti extracarpatice, Biserica din Transilvania, după dezbinarea din anul 1701 şi ieşirea de sub jurisdicţia Mitropoliei Ungrovlahiei, a fost subordonată Mitropoliei sârbeşti de Carloviţ, care a avut statut de Biserică autocefală.

Din anul 1864, s-a permis ortodocşilor români transilvăneni înfiinţarea unei Mitropolii româneşti, „coordinată” cu cea sârbească, deci cu statut de autocefalie.

Unirea Principatelor Române, în anul 1859, obţinerea independenţei după războiul din 1877, proclamarea regatului României în anul 1881, recunoaşterea autocefaliei în aprilie 1885, dar şi unificarea celor trei Biserici autocefale în 1919 au fost argumente principale pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie.

Personalități care au contribuit la înființarea Patriarhiei Române:

Personalitatea centrală a ridicării la rangul de Patriarhiei a Bisericii Ortodoxe Române este Mitropolitul Primat Miron Cristea, care a devenit primul Patriarh al României.

În primul său cuvânt adresat în calitate de patriarh, Miron Cristea a subliniat ideea fundamentală că „unirea sufletească a milioanelor de credincioși ortodocși români va spori duhul dătător de viață pentru poporul nostru și țara lui și va forma din cheagul sufletesc, cel mai solid ciment pentru închegarea țării și normala ei dezvoltare și în viitor într-o unitate națională tot mai puternică”.

Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei a fost cel care a alcătuit propunerea de ridicare la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române.

Urmând ordinii ierarhice, propunerea a fost citită de Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei. Actul era semnat de șapte ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Propunerea a fost următoarea: „Mitropolia Ungrovlahiei, cu scaunul mitropolitan din București, să fie ridicată la rangul de Patriarhie, iar Mitropolitul Ungrovlahiei, ca primat al României, care de drept este și președintele Sfântului Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naționale Române cu reședința în București”.

Episcopul Bartolomeu Stănescu al Râmnicului a primit calitatea de referent din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru a redacta Actul de înfiinţare a Patriarhatului Românesc.

„Poporul român își înființează de astăzi înainte prin propria lui suveranitate, politică și bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română, recunoscându-i Mitropolitului de București al Țării, titlul de Patriarh al României, în locul titlului de până aci de Primat al României”, se arată în documentul de înființare al Patriarhiei Române.

De personalitatea Patriarhului Ecumenic Vasile al III-lea se leagă recunoașterea ridicării la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodox Române.

În data de 23 septembrie 1925, o delegație a Patriarhiei Ecumenice a venit la București pentru semnarea Tomosului de recunoaștere a Patriarhiei Române. Delegația era formată din Mitropoliții Ioachim al Calcedonului și Ghermanos al Sardeonului, însoțiți de Marele Dragoman al Patriarhiei Ecumenice, Spiru Constantinidis.

„Cu căldură, felicităm pe Preafericirea Voastră pentru noua vrednicie de înaltă cinste, care, prin hotărâre unanimă este recunoscut de către Sfântul și veneratul nostru Sinod”, se arată în Tomosul Patriarhiei Ecumenice.

Semnarea acestui act a avut loc la București în data de 27 septembrie. De asemenea, Patriarhul Vasile al III-lea a trimis o scrisoare enciclică tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale prin care a anunțat recunoașterea Patriarhiei Române.

Regele Ferdinand I, care a domnit între 1914 și 1927, a fost cel care a promulgat Legea pentru „Ridicarea Scaunului Arhiepiscopal și Mitropolitan al Ungro-Vlahiei, ca primat al României, la Scaun Patriarhal”.

Articolul doi al acestei legi prevedea: „Actualul Arhiepiscop și Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Înalt Prea Sfințitul D. D. Miron Cristea devine, în calitatea sa de Primat al României, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române”.

Regele Ferdinand I a promulgat această lege la București în data de 23 februarie 1925, fiind înscrisă în Monitorul Oficial numărul 44, din 25 februarie 1925.

Numeroase personalități politice și culturale ale vremii (primul-ministru Ionel I.C. Brătianu, miniștrii Constantin Argetoianu și C. Angelescu, Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, Gh. Ghibănescu, preotul unit Ilie Dăianu din Cluj, profesorii Ioan Lupaș și Petre Gârboviceanu, juristul Constantin Dissescu şi alţii s-au arătat în mod favorabili şi deschişi intenţiei de a ridica rangul BOR la statutul de Patriarhie.

Prima pagină a cotidianului "Universul" din 9 decembrie 1924. În dreapta sus este inserat interviul cu prof. Nicolae Iorga. Credit: https://adt.arcanum.com/ro

În mod deosebit s-a distins, prin pozițiile sale, ministrul cultelor Alexandru Lapedatu, care a exprimat magistral condiţiile ce impuneau înfiinţarea Patriarhatului, afirmând: „Crearea patriarhatului român e reclamată de situaţia actuală de superioritate numerică şi morală a Bisericii ortodoxe române faţă de celelalte Biserici ortodoxe străine, de rolul, mai însemnat uneori decât al tuturor Patriarhatelor împreună, pe care Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole, ca apărătoare şi protectoare a creștinilor din Orient şi de prestigiul politic de care se bucură Statul român în rândul celorlalte State ortodoxe, prestigiu pe care trebuie să şi-l păstreze şi prin poziţia Bisericii sale”

Acelaşi ministru considera că, pentru instituirea Patriarhatului, era necesară atât participarea Bisericii, cât şi a statului, întrucât „Biserica noastră este autocefală, iar Statul suveran”

De ce ridicarea la rang de Patriarhie trebuia să fie distinctă și să preceadă aprobarea Legii și Statutului Bisericii Ortodoxe Române, care consacrau unificarea bisericească a provinciilor românești ?

O spune tot ministrul Lapedatu: Guvernul trebuia „să consacre, prin lege, fiinţa Patriarhatului ortodox român”, iar această lege trebuia să fie una specială, „fiind vorba de un act de caracter naţional de epocală însemnătate istorică”

NOTĂ: reproducerea clişeelor foto s-a făcut după sursa: ziarullumina.ro căruia îi adresăm mulţumirile noastre

Contribuţii editoriale: dl. prof. dr. Petronel Zahariuc de la Universitatea „A.I. Cuza” din Iaşi cu o scurtă expunere a relaţiei stat domnesc-biserică în perioada medievală a Moldovei şi Ţării Româneşti. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO, emisiunea „Istorica”, ediţia din 10 februarie 2025 (integral)

Regia de montaj: Alexandru Balaban şi Florina Neda

Regia de emisie: Nicoleta Rotar şi Raluca Goga

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro