„Un tur virtual al Muzeului Naţional Cotroceni”

Invitat: dl. Liviu Sebastian Jicman, director al Muzeului Naţional Cotroceni

Articol de George Popescu, 14 Aprilie 2020, 15:18

Cum situaţia o impune, un periplu prin scene adăugate din parcursul real al vizitării Muzeului Naţional Cotroceni este binevenit.

Între 1679 - 1681, pe acest teren situat la vest de București, pe malul drept al Dâmboviței, pe dealul Cotroceni, domnitorul Șerban Cantacuzino a întemeiat o mănăstire, defrișând o zonă dens împădurită din foștii codrii ai Vlăsiei.

Istoricul Nicolae Iorga oferea şi un înţeles, o adaptare a toponimului Cotroceni: „ vine de la a se cotrăci, în Banat, a cotârşi, adică a acoperi, a ascunde“, desigur cu sensul de privat, particular.

În cadrul ctitoriei realizată de Domnitorul Şerban Cantacuzino se remarcau biserica „Adormirea Maicii Domnului“, asemănătoare tipologic bisericii episcopale din Curtea de Argeş, precum şi grandiosul palat domnesc, edificat în spiritul baroc, specific civilizaţiei occidentale europene a acelor vremuri.

La mănăstire a fost instalată o tipografie, din care au ieşit lucrări de mare importanţă, precum „Evanghelia“ din 1682, „Apostolul“ din 1683 şi „Biblia de la Bucureşti“ din 1688 – prima traducere completă a Bibliei în limba română.

Palatul Cotroceni a avut perioade de înflorire cum este şi cea de sub domnia lui Barbu Ştirbei. Moşia a suferit modificări abia între anii 1849-1853 şi 1854-1856, domnitorul ordonând, în 1852, refacerea Palatului Cotroceni.

Mai jos un fragment de inventar al reşedinţei de vară a domnitorului după un document de arhivă:

„Numirea încăperilor de la Mănăstirea Cotroceni, rezidența de vară a Domnului Stăpânitor

- Cabinetul de dormit al Măriei Sale

- Cabinetul de primire

- Salon mic

- Odaia camarierului

- Odaia pentru D-nii Adiotanți

- Salon mare

- Odaia pentru D. Maior Salman

- Sufrageria

- Bufetul

- Cancelaria

- Antreu

- Pavilionul Obahta

- Odăile slugilor

- Apartamentul egumenului pentru musafiri

Costache Pencovici, apropiatul domnitorului Barbu Știrbey, realizează în 1853 un amplu inventar al Palatului de vară din Mănăstirea Cotroceni (selecţiuni)

Obiecte de masă

Sticlărie:

- 20 carafe de cristal în mai multe felurimi

- 34 pahare idem

- 23 pahare de apă

- 24 idem de vin

- 13 pahare de șampanie

- 11 idem de apă

- 30 pahare de vin mari

- 12 idem mici

- 12 idem de bordo

- 8 pahare de votcă

- 24 ligeane de sticlă verde cu paharele lor

- 30 sticle pentru [...]

- 24 de sticlă pentru masă [...]

Farfurii

- 4 castroane cu capacile lor

- 7 farfurii adânci

- 9 idem lungi

- 5 idem mai mici pentru poame

- 2 idem pentru hrean cu capacele lor

- 70 talere

- 2 (?) Idem pentru mezelicuri

- 2 linguri de ciorbă

- 2 cisele de dulceață

- 23 ceșuri de cafea

- 2 Vase de farfurie de poame

- 2 idem rotunde

- 2 ceainice de farfurie

- 1 ibric de lapte idem

- 1 zaharniță idem

- 2 vase de flori

- 2 farfurii de cofeturi

- 2 idem mari

- 3 idem mai mici din care două cu mărginile poleite

- 4 castroane în colțuri cu capacele lor

- 4 castroane fără capace

- 6 idem cu colțuri

Argintări

- 12 tacâmuri de argint, linguri, cuțite și furculițe

- 11 lingurițe de dulceață

- 1 lingură de argint de ciorbă

- 2 Granțeluri de argint cu mânere negre

- 1 furculiță și un cuțit de rasol de argint

- 2 linguri și două furculițe de lemn pentru salată

- 12 tacîmuri linguri, cuțite și furculițe de argint poleite

- 1 cleștișor pentru zahăr de argint

- 2 candelabre de argint de câte 5 lumânări

- 2 Candelabre de aplice

- 4 idem idem de câte 3 lumânări

- 4 perechi sfeșnice idem

- 1 lingură mică pentru ceai de alamă

Iscălit C. Pencovici”

Sursa: A.N.R., fond M.L.P.,dosar 107/1852

Şapte ani mai târziu, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a renovat casele domneşti şi a făcut comenzi de mobilier la Viena, Paris şi Bruxelles din fonduri oficiale.

La 28 martie 1862 Adunarea Generală a României a votat o lege prin care se deschidea „Domnului Ministru de Externe şi de Stat un credit extraordinar de 4.000 galbeni pentru facerea mobilaţiei trebuitoare la Palatul Domnesc de la Cotroceni".

În iulie, acelaşi an, se mai deschidea un credit suplimentar de 600 galbeni „pentru pregătirea definitivă a dotaţiunei palatului nostru de la Cotroceni".

În 1862, Bucureştiul devine capitala unică a Principatelor Române, ca urmare domnul Alexandru Ioan Cuza îşi stabileşte reşedinţa la Bucureşti.

Timp de 3 ani (1859-1862) acesta pendulând între Iaşi şi Bucureşti. Astfel în primăvara anului 1862 se poartă o corespondenţă între Cancelaria domnului Cuza şi egumenul mănăstirii Cotroceni pentru aprobarea reamenajării caselor domneşti.

De regulă reparaţiile (de zidărie, tâmplărie, fierărie, vopsitorie), de la casele domneşti cădeau în sarcina mănăstirii care se autogospodărea în timp ce dotarea lor cu „diverse furnituri în mobile şi obiecte de uz neapărat" intra în atribuţiile ministerului de externe care avea înscris în bugetul său diferite sume.

Din 1862 mănăstirea Cotroceni cedează teren în favoarea unei reşedinţe cu caracter politic. Secularizarea averilor mănăstireşti din 1863 a afectat statutul de facto al mănăstirii în sensul că ea pierde posesiunile funciare, terenurile urbane, prăvăliile din Bucureşti, etc.

Platoul Cotroceni capătă cu adevărat numele de palat în 1866, odată cu înscăunarea domnitorul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen.

Acesta primeşte de la Corpurile Legiuitoare, casele domneşti drept reşedinţă de vară. După ce le foloseşte 20 de ani, acesta decide, în 1888, să construiască un palat în locul acestor locuinţe, destinat moştenitorilor Coroanei, Principele Ferdinand şi Principesa Maria.

La scurt timp după căsătoria celor doi, în mai 1893, guvernul român a deschis un credit de 1.700.000 de lei, pentru demolarea vechilor clădiri şi ridicarea unui palat, ca reşedinţă oficială a moştenitorilor.

Principii moştenitori s-au mutat aici în 1896, când a avut loc şi organizarea parcului înconjurător.

După terminarea lucrărilor la palat, în februarie 1896 s-a amenajat şi parcul care-l înconjura. S-au făcut trotuoare, folosindu-se piatră de Sinaia, s-a turnat pietriş, s-au pavat curţile bisericii, grajdului şi şopronului.

Tot în această perioadă s-a ridicat şi „florăria". Este vorba de un număr de sere de flori care au jucat un rol important în istoria economică a palatului, întrucât se realizau importante sume de bani de pe urma vânzării răsadurilor, plantelor în ghivece şi florilor tăiate. La acestea se vor adăuga câteva decenii mai târziu sere de roşii şi castraveţi.

O parte din flori erau furnizate pentru nevoile Casei Regale iar restul erau vândute diverselor florării din Bucureşti sau erau comercializate prin magazinele proprii: chioşcul de flori din Sinaia, magazinul de consum din Calea Victoriei.

Seminţele de flori şi legume erau comandate la diverse firme din Occident, de pildă Ernst Benary, Germania, dar şi la firme din Bucureşti.

Până după a doua jumătate a secolului al XIX-lea parcul palatului a fost şi grădina publică a Capitalei, alături de cele de la Cişmigiu şi Kisseleff. Ulterior a rămas doar ca grădină a palatului regal de la Cotroceni, fiind supusă unor reamenajări şi îmbunătăţiri succesive.

Arhitectul Casei Regale, francezul Paul Gottereau, alege să finiseze fiecare interior cu câte un stil aparte, cum ar fi cel „ecletic“, cel „Art Nouveau“, cel „neobaroc“ sau cel „neorenaştere“.

Palatul Cotroceni este o proprietate a statului iar întreţinerea lui se făcea din subvenţia lunară acordată de stat. Din subvenţie se făceau următoarele cheltuieli: iluminatul, încălzitul, asigurarea palatului, taxele comunale, cheltuieli şi întreţinerea parcului, mici cheltuieli cu reparaţii, cheltuieli pentru întreţinerea interioară.

În anii 1913-1915, regina Maria i-a cerut arhitectului Grigore Cerchez să-i confere un caracter românesc. A început prin redecorarea interioarelor. Simţul artistic al Reginei Maria i-a încântat pe cei mai mulţi dintre vizitatori.

De exemplu, Salonul de aur, cu influenţe bizantine. Decorat în stilul Secession din anul 1900, are pereţii împodobiţi cu ghirlande, cu piese de mobilier din lemn sculptat şi aurit, tapisate cu mătase naturală. „Este ceva între un templu indian şi un decor de basm“, o elogia regina Elisabeta a României. „Aminteşte în acelaşi timp de o biserică şi de o baie turcească“

Prin acelaşi proces a trecut şi dormitorul reginei, transformat din stilul Ludovic al XV-lea în Dormitorul Argintiu. Avea tavanul sculptat sub formă de ramuri, patul era o sofa joasă, cu tăblia în formă de cruce grecească, plasat sub un baldachin acoperit cu o ţesătură din fire de argint, purpură şi aur.

Mobila masivă era decorată cu frunze de argint de care erau agăţate lămpi tot de argint.

În mijlocul unui perete era un tablou cu anemone albe, realizat de sora Reginei Maria, sub care scria „Cândva a fost doar primăvară în inima mea“.

În 1929, regina Maria a renunţat la această amenajare interioară în favoarea stilului Tudor, mai mult rustic decât feeric, care poate fi admirat astăzi la Muzeul Cotroceni.

Un tur al muzeului poartă vizitatorii prin toate aceste saloane, dormitoare şi biblioteci în care au trăit regii României: de la sufrageria germană a lui Carol I, la salonul de vânătoare şi biblioteca regelui Ferdinand I, la salonul norvegian, inventat tot de regina Maria, în 1910, cu ajutorul arhitecţilor Karel Limann şi Ion Ernest.

O altă pasiune a reginei a fost grădinăritul – curtea palatului era plină de plantele ei preferate, cum ar fi crinii Palatinului din Roma în Cotroceni. Aproape că făcea concurenţă Grădinii botanice, care se învecinează cu palatul din 1884.

„La Cotroceni am căzut sub farmecul arhitecturii româneşti şi mi-a părut totdeauna rău de Cotroceni că n-a fost zidit în stilul unei vechi mănăstiri; numai că în zilele când a fost el reclădit iubirea faţă de arta naţională era la nivel scăzut. Când ziua adausurilor şi îndreptărilor sosi, începui, cu învoiala Regelui Ferdinand, să schimb Cotrocenii potrivit cu ceea ce, în curgerea anilor, învăţasem despre arhitectura şi ornamentica românească. Tot ce e stil românesc la Cotroceni e lucrul meu” - Regina Maria, februarie 1930, în memorii.

La palatul Cotroceni s-au petrecut evenimente importante atât pentru regi, în particular, cât şi pentru ţară, în general.

Iată: în 1874, în grădina palatului avea să fie îngropată Maria, fetiţa de doar 4 ani a cuplului princiar Carol-Elisabeta.

Trei ani mai târziu, în vara lui 1877, aici a negociat Carol I cu ţarul Alexandru al II-lea şi cu Marele Duce Nicolae participarea la ceea ce avea să fie Războiul de Independenţă. Ceremonia de încoronare a lui Carol I, rege al României independente, a început la Cotroceni şi s-a încheiat, printr-o petrecere, tot aici.

La palatul Cotroceni au fost purtate tratativele pentru intrarea României în Marele Război de partea Aliaţilor, în vara anuli 1916. După ocupaţia germană a Bucureştiului, Palatul a suferit stricăciuni şi distrugeri, iar doi ani mai târziu, aici s-a semnat Pacea de la Buftea-Bucureşti între ocupantul militar german şi prim ministrul Alexandru Marghiloman.

Tot Palatul Cotroceni a fost gazda primirii delegaţiilor din noile provincii unite cu România: 20 noiembrie/3 decembrie 1918 a fost primită delegaţia bucovinenilor condusă de Iancu Flondor, două delegaţii transilvănene pe 30 noiembrie/13 decembrie şi 16/29 decembrie conduse de episcopul ortodox Miron Cristea, episcopul greco-catolic Iuliu Bossu, Alexandru Vaida-Voevod şi Vasile Goldiş, pe 22 decembrie/4 ianuarie 1919, o delegaţie basarabeană condusă de Pantelimon Halippa;

După moartea reginei Maria (1938) reşedinţa de la Cotroceni a fost folosită de regele Carol al II-lea.Din însemnările zilnice ale acestuia aflăm că la Palatul Cotroceni a avut loc Consiliul de Coroană care a proclamat neutralitatea României la 6 septembrie 1939 iar din „Însemnările politice" ale lui Grigore Gafencu aflăm că vestea asasinării lui Armand Călinescu la 21 septembrie 1939 i-a dat-o regele Carol la Palatul Cotroceni.

În timpul domniei regelui Mihai, ansamblul Cotroceni a avut de suferit atât de pe urma cutremurului care a devastat capitala în 10 noiembrie 1940 cât şi de pe urma bombardamentelor anglo-americane şi germane din primăvara şi vara anului 1944.

Cutremurul a afectat puternic ansamblul: „Devizul pentru punerea Palatului Cotroceni în stare de locuire ar avea peste 60-70 pagini şi s-ar ridica la câteva zeci de milioane" arăta în referatul său din 18 noiembrie 1940, arhitectul Al. Th. Crivez. Au fost aprobate lucrări de strictă necesitate în vederea apărării clădirilor de o deteriorare mai mare în timpul iernii".

Şi la biserica mănăstirii Cotroceni s-au produs importante stricăciuni, conform referatului din 19 decembrie al arhitectului D. Ionescu-Berechet: „au plesnit complet arcadele pridvorului principal, ameninţând cu desprinderea bolţilor la arce şi deplasarea coloanelor.

Tencuiala bolţilor pridvorului este de asemenea plesnită, însă nu ameninţătoare din cauză că este construită din şipci. Interiorul este plin de fisuri şi deplasări ca şi cupola Pantocratorului.

Punctul mai ameninţat însă este pronaosul ale cărui coloane din piatră au cedat şi sunt frânte şi înclinate ameninţând cu desprinderea fapt ce ar duce cu sine năruirea întregului Sfânt Locaş. Dată fiind importanţa acestui Sfănt Locaş, biserica Reşedinţei Regale, valoarea lui ca monument istoric şi valoarea lui artistică, sunt de părere să se anunţe Onor Comisia Monumentelor Istorice să cerceteze cu amănunţime biserica şi să dea indicaţiuni pentru consolidarea provizorie a bisericii, urmând ca în campania anului viitor să se restaureze conform proiectului ce se va da"

Lucrările de refacere a bisericii au început în 1941 când s-au efectuat lucrări urgente de consolidare a clopotniţei şi bisericii sub îndrumarea arhitectului Petre Antonescu. Ele au continuat şi în anii următori şi s-au executat sub controlul şi sub supravegherea Serviciului Tehnic al Comisiei Monumentelor Istorice.

Regele Mihai nu a locuit la Cotroceni, deşi în octombrie 1940 din ordinul generalului Ion Antonescu, conducătorul statului, la Palatul Cotroceni au început lucrări de amenajare în vederea „instalării Regelui şi Reginei Mame"

Apoi starea de război a obligat Casa Regală să aibă reşedinţa permanentă la Sinaia.

Când venea în Bucureşti regele Mihai lucra la Palatul Regal din Calea Victoriei, biroul avându-l la etajul doi în aripa veche a palatului (aripa dinspre biserica Creţulescu). Trebuie permanent avut în vedere că reşedinţa oficială era în Palatul Regal din Calea Victoriei, iar la Cotroceni se afla reşedinţa complementară.

În anii 1945-1947 la palat au loc lucrări de reparaţii, însă n-au avut o amploare deosebită fiind marcate de criza şi inflaţia de după război.

La sfârşitul anului 1947 palatul avea numeroase probleme constructive dar constituia o dominantă arhitectonică în zonă.

Acest fapt îl confirmă şi primul ministru Petru Groza care în şedinţa de guvern din 13 februarie 1948 avea să spună: „Eu am cercetat Palatul Cotroceni cu de amănuntul, fiindcă s-au făcut repetate cereri pentru dărâmarea lui, sub cuvânt că este o ruină. Într-o Duminică m-am dus acolo şi l-am vizitat cameră cu cameră. Ei bine, spre surprinderea mea, am constatat că Palatul Cotroceni este foarte puţin sau dacă vreţi nu este deloc o ruină. Afirmaţia aceasta a fost făcută de arhitecţii din jurul palatului şi a fost crezută de toată lumea. Eu rog pe cei care îi interesează această chestiune, să se ducă să se convingă" *

* Palatul Cotroceni, de la reședință regală la Palat al pionierilor de dr. Nicoleta Ionescu-Gură în „Bucureşti – Materiale de Istorie şi muzeografie no. 14 din anul 2000, pag. 205-218.

Palatul Cotroceni a fost naţionalizat de noua putere, devenind Palatul pionierilor până în anul 1976. Tot în anul 1949 biserica din Cotroceni a fost închisă.

În urma cutremurului din 1977, atât Palatul, cât şi Biserica au fost grav avariate.

În 1984, în timpul lucrărilor de renovare a Cotroceniului, autorităţile vremii au hotărât să demoleze Biserica – nu se potrivea cu arhitectura înconjurătoare, au susţinut.

Lucrările de refacere a bisericii au început abia în vara lui 2003, la insistenţele familiei Cantacuzino. În 2009, biserica a fost sfinţită şi a intrat, în acelaşi timp, în traseul muzeal.

În spaţiile medievale ale muzeului – constând în pivniţa mare a caselor domneşti ale mănăstirii de secol XVII – a fost adus, cu această ocazie, şi tezaurul liturgic (icoane, broderii, argintărie şi mobilier de cult) păstrat până atunci la Muzeul Naţional de Artă al României.

Regia de montaj: Radu Sima

Regia de emisie: Oana Popescu și Raluca Goga

AUDIO, emisiunea „Istorica”, ediţia din 13 aprilie 2020