„Un portret de diplomat: Nicolae Petrescu-Comnen”

După unii istorici, Ministerul Român al Afacerilor Stăine a beneficiat de o „generaţie de aur”, un rezultat al vechilor diplomaţi cu noua infuzie din Transilvania de după Marea Unire.

Mihail şi Ion Mitilineu, Alexandru Lahovary, Titu Maiorescu, Tache Ionescu, Ionel Brătianu, Nicolae Titulescu, Viorel V. Tilea, Dimitrie Ghika, Frederick C. Nanu, Victor Antonescu, Grigore Gafencu sunt câţiva din cei care au servit interesele statului român chiar şi în momentele existenţiale pentru acesta.

O cutumă a modernitărţii României , încă de la primul său guvern era ca preşedintele Consiliului de Miniştri sau prim ministrul să deţină şi portofoliul Afacerilor Străine.

Nu trebuie trecut cu vederea că în conformitate cu ordinea constituţională, de la 1866, monarhul juca un rol cheie în politica externă a României. Un rol pe care l-a consolidat după obţinerea independenţei de stat şi proclamarea Regatului României, în 1881.

Din galeria de portrete ce lesne s-ar putea înfăţişa cititorului/ascultătorului face parte şi cel căruia i-am oferit acest spaţiu de emisie: Nicolae Petrescu.

Născut la 24 august 1881 la Bucureşti din tată funcţionar public şi mamă profesoară. Din lumea burgheziei în plină afirmare în epocă.

Ca urmare a condiţiilor asigurate de părinţi, tânărul şi-a luat licenţa în Drept la Universitatea din Bucureşti, iar la Paris doctoratul în ştiinţe juridice şi sociale, precum şi în litere şi istorie.

În anii petrecuţi în "oraşul-lumină" cochetează cu poezia, cu real succes, publicând volumul de versuri parnasiene „A fost odată”. Cu doi ani înainte îi apăruse, tot la Paris, prima lucrare ştiinţifică, Studiul originii magistraturii române, în "Revue Internationale". A doua lucrare a fost un studiu amănunţit despre Condiţia evreilor în România, elaborat la recomandările lui A.D. Xenopol, pentru care a primit premiul "Heliade Rădulescu", acordat de Academia Română.

La cererea tatălui său, în urma unei decizii a Consiliului de Miniştri din noiembrie 1903, pe actul de naştere al copilului, la numele lui patronimic, Petrescu, a fost adăugat şi Comnen. Motivaţia acestui demers pare să aibă drept temei o legătură între familia lui Nicolae Petrescu şi dinastia bizantină fondată de împăratul Isaac Comnen în a doua jumătate a secolului al XII-lea. În sprijinul acestei ipoteze stă şi "Ordinul Sacru şi Militar Constantinian Cruciat al Sfântului Gheorghe", conferit lui Nicolae Petrescu Comnen. Din informaţiile legate de statutul acestei distincţii reiese că ordinul, fondat la 1190 de către Isaac Comnen, înaintea "Jartierei" şi "Lânii de Aur", a fost preluat de un moştenitor care s-a stabilit în Italia.

Acesta l-a cedat Ducatului de Parma şi Regatului celor Două Sicilii până la unificarea Italiei. Statul şi familia Bourbonilor i-au asigurat o existenţă himerică până în secolul al XX-lea. Ordinul a fost conferit lui Nicolae Petrescu Comnen pe motivul apartenenţei sale la ilustra familie bizantină, ca descendent al ramurei ce a domnit la Trebizonda până în 1561.

În cercul diplomaţilor, era numit uneori Nicolae Petrescu „Quand même”, adică Nicolae Petrescu „Chiar dacă” , fiindu-i luată în derâdere ascendenţa nobiliară, destul de contestată.

După terminarea studiilor Nicolae Petrescu Comnen a ocupat diferite funcţii în magistratură, ca ajutor de judecător la Ocolul IV din Bucureşti, supleant la Tribunalul Ilfov sau judecător de şedinţă la aceeaşi instituţie până în anul 1911, când a demisionat.

Ulterior, şi-a desfăşurat activitatea ca avocat al statului şi cadru universitar la Facultatea de Drept, între timp susţinând şi o serie de conferinţe, unele la Ateneul Român, pe teme diferite care au văzut lumina tiparului şi i-au consacrat competenţa în probleme de drept, politică şi sociologie (N. Petrescu Comnen: „Ziua de 8 ore de muncă”, Conferinţă ţinută la Ateneul Român, Bucureşti, 1906; „Accidente profesionale”, Bucureşti, 1907; „Câteva consideraţiuni asupra socialismului şi asupra roadelor sale”, Bucureşti, 1909 - lucrare premiată de Academia Română la recomandarea lui A.D. Xenopol, care i-a făcut prezentarea în Analele Academiei Române - „Studiul asupra intervenţiunii statului între capital şi muncă” Bucureşti, 1910. Totodată Nicolae Petrescu Comnen a mai publicat articole în: "Revista judiciară", "Dreptul", "Revue Internationale", "Buletinul Camerei de Comerţ din Bucureşti").

Războiul întregirii neamului a constituit şi pentru el, ca pentru întreaga generaţie de tineri patrioţi, imperativul ardent de a-şi sluji ţara care trecea prin încercări atât de grave.

În primăvara anului 1917, aflându-se într-un sanatoriu din Elveţia, deoarece ştirile din ţară erau foarte rele în urma "trădării ruseşti", iar zvonurile lansate de adversari infamante, Nicolae Petrescu Comnen a decis să treacă la contracararea acestora - mai ales că singurul român ce încercase să ţină piept în presa elveţiană.

Până la deschiderea Conferinţei de Pace de la Paris publică un număr important de cărţi, memorii, hărţi istorice şi etnografice, articole în ziare şi reviste, ţine nenumărate conferinţe publice şi private.

Odată cu venirea delegaţiei române la Conferinţa de Pace, ministrul Nicolae Mişu i-a sfătuit pe Ion I.C. Brătianu şi Alexandru Vaida-Voievod să-l cheme pe Nicolae Petrescu Comnen spre a-l însărcina cu organizarea unei contrapropagande energice.

Deoarece pe agenda conferinţei se dezbătea chestiunea Banatului şi unii delegaţi ardeleni nu erau familiarizaţi cu limbile occidentale şi uzanţele diplomatice, Alexandru Vaida l-a rugat să rămână un timp la Paris, spre a-l însoţi la întrevederile cu preşedintele Orlando şi mai ales cu secretarul de stat american Lansing, ştiind că acesta este unchiul lui Allen Dulles, prieten cu Nicolae Petrescu Comnen.

La sugestia lui Ion I.C. Brătianu, primul ministru Arthur Văitoianu i-a cerut să meargă la Budapesta pentru a-l ajuta pe Constantin Diamandi, înaltul Comisar al României în Ungaria, în acţiunea de informare a străinătăţii despre evenimentele de acolo.

Desemnarea sa se datora lui Iuliu Maniu, pe considerentul că nu făcea politică de partid şi se bucura de încrederea Regelui şi a ardelenilor. În schimb, în Ungaria fusese atacat în repetate rânduri ca unul dintre cei mai primejdioşi inamici ai maghiarismului.

Deşi a fost ambasador al României la Vatican. Comnen era ortodox. Cunoştea bine limba franceză, datorită studiilor universitare făcute la Paris, dar avea şi noţiuni de italiană, engleză şi germană.

La 11 iulie 1923, în faţa lui I . G. Duca, jura "credinţă Regelui, supunere Constituţiei şi legilor poporului român", angajându-se să păstreze "cu sfinţenie secretul lucrărilor şi îndatoririlor" ce i se vor încredinţa în serviciul Ministerului Afacerilor Străine.

Nicolae Petrescu-Comnen şi-a început cariera diplomatică când a fost numit trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar clasa a II-a la Bema.

La 1 august, va fi numit şi reprezentant permanent al guvernului pe lângă Societatea Naţiunilor şi însărcinat cu corespondenţa între Ministerul Afacerilor Străine şi forul de la Geneva.

Activitatea sa la Geneva a întrunit aprecieri unanime. Cu ocazia alegerii României în Consiliul Societăţii Naţiunilor, Ion Mitilineu, ministrul de externe al României, îl considera colaboratorul său cel mai preţios, în afară de NicolaeTitulescu, arătând că: "Domnul Petrescu-Comnen şi-a asigurat în lumea politică şi diplomatică de la Geneva o situaţie de prim ordin şi desigur că prin acţiunea sa a contribuit la asigurarea succesului României". Ca urmare a acestor merite, ministrul de externe l-a propus pentru decorare cu Marea Cruce a Ordinului "Coroana României”.

Următoarea misiune diplomatică încredinţată a fost la Berlin. 1 februarie 1928 - 30 ianuarie 1930.

În perioada în care a condus legaţia de la Berlin, Comnen a încercat să reconstruiască relaţiile româna-germane, iniţiind tratative economice între cele două state. Între timp a activat ca membru şi în Comisia soluţionării chestiunii optanţilor.

Prin decretul din 30 ianuarie 1930 Petrescu Comnen a fost numit trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României pe lângă Sfântul Scaun. La Vatican intră în contact cu diferite personalităţi politice italiene sau cu diplomaţi în trecere prin Roma şi încearcă să desluşească gândurile lui Mussolini, dar şi ale Sfântului Părinte şi ale înalţilor săi demnitari.

Cea mai mare realizare a primului său mandat o reprezintă negocierile şi apoi semnarea, în prezenţa sa, la 30 mai 1932, a unui "Acord privitor la interpretarea articolului 9 din Concordatul de la 10 mai 1927", cunoscut în istorie şi sub denumirea de „Acordul de la Roma”

Constatând repetate acte de maghiarofilie desfăşurate la Budapesta şi Vatican între 1930 şi 1931 de un cardinal de la Congregaţia Orientală, protestează pe lângă cardinalul secretar de stat şi cere ministrului de externe al României să atragă atenţia Nunţiului despre cele întâmplate.

Din mai 1932, Nicolae Petrescu Comnen avea să revină la Berlin ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar clasa I .

În alocuţiunea din audienţa de prezentare a scrisorilor de acreditare către Preşedintele Reichului, diplomatul român a făcut aluzie la necesitatea colaborării economice între cele două ţări care ar putea fi factori de prim ordin pentru pacea şi reconstrucţia Europei.

În calitatea sa de trimis al României în Germania, Nicolae Petrescu-Comnen a fost un fin observator al realităţilor germane. A surprins schimbările politice produse în statul gennan marcate de venirea la putere a cancelarului Adolf Hitler

De asemenea, şi-a construit legături cu oameni politici ai celui de-al Ill-lea Reich, precum Goering, von Neurath şi von Ribbentrop, cu care a încercat să trateze diferite aspecte ale relaţiilor româno-germane.

În ceea ce priveşte relaţiile bilaterale, Cornnen nu era un adept al apropierii de Germania, fiind mai degrabă un susţinător al liniei politice titulesciene, bazată pe alianţele regionale şi pe sprijin occidental. De aceea a menţinut relaţiile dintre cele două state in limitele dictate de Bucureşti.

Şi totuşi, Comnen era conştient de importanţa Germaniei în regiunea dunăreană, dar şi de importanţa strategică şi economică a României pentru Reich.

Principala preocupare a marelui diplomat a rămas în continuare legată de atitudinea Germaniei în problemele de politică externă. Astfel, cu ocazia semnării convenţiei de definire a agresorului şi agresiunii, el semnala nemulţumirile provocate la Berlin de faptul că U.R.S.S., deşi avea un tratat cu Germania, se raliase aliaţilor Franţei, sporind izolarea Reichului şi accentuând limitarea legăturilor sale economice.

Semnarea convenţiilor a deschis calea unor iniţiative de apropiere cu Uniunea Sovietică pentru stabilirea de relaţii diplomatice. Printre demersurile făcute s-a numărat şi întrevederea din septembrie 1933 avută de Nicolae Petrescu Comnen cu ambasadorul U.R.S.S la Berlin.

Încheierea tratatului franco-sovietic, pe care Comnen îl anticipase de altfel, i-a nemulţumit adânc pe conducătorii Germaniei, după cum informa într-o nouă telegramă din 9 mai 1935. "întreaga presă condamnă acest act considerându-l contrar Păcii, contrar spiritului şi literei Pactului Societăţii Naţiunilor şi Pactului de la Locamo". El era asimilat nici mai mult nici mai puţin decât unei alianţe camuflate împotriva Germaniei.

În această situaţie tensionată, Nicolae Petrescu Comnen a avut o conversaţie cu Von Neurath, după care reprezentantul U.R.S.S. La Berlin a sugerat lui Maksim Litvinov ca, împreună cu Pierre Laval, să ia iniţiativa unor noi tratative cu Germania pentru a dovedi buna credinţă a ambelor guverne şi semnificaţia într-adevăr pacifică a tratatului franco-sovietic.

Relaţia bună cu regele Carol al-lea, experienţa sa pe arena diplomatică precum şi cunoaşterea realităţilor germane au constituit elementele definitorii în numirea sa în calitate de secretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine şi apoi, începând cu 30 martie, la conducerea aceluiaşi minister.

La Ministerul Afacerilor Străine, Comnen venea cu o bogată experienţă pe scena internaţională. Ca diplomat era destul de cunoscut, având în urmă misiuni în câteva capitale europene importante, dintre care se disting cele două misiuni de la Berlin.

În vremea mandatului la conducerea politicii externe româneşti, Comnen s-a confruntat cu o serie de conflicte diplomatice de anvergură: "cazul Butenko", criza cehoslovacă şi, legat de aceasta, chestiunea trecerii avioanelor sovietice prin România, precum şi diferendul legat de Ucraina subcarpatică.

Principala sa grijă a fost apărarea statu-quo-ului teritorial. În acest sens, la 27 februarie 1938, ca preşedinte al Consiliului Înţelegerii Balcanice, reunit la Ankara, semna comunicatul prin care ţările membre hotărâseră "să nu tolereze nici o imixtiune, de orice natură ar fi, în afacerile lor interne"

Pe măsura strângerii cercului în jurul Cehoslovaciei, în vara anului 1938 Nicolae Petrescu Comnen a căutat mijloace de contracarare a pericolului revizionist. Încă din luna mai ceruse lui Georges Bonnet (ministru de externe al Franţei) la Geneva ca Anglia şi Franţa să-şi intensifice eforturile pentru a câştiga fără întârziere poziţiile pierdute în Bazinul Dunărean.

În legătură cu ajutorul pe care România ar fi trebuit să-l dea Cehoslovaciei şi dreptul de survol al avioanelor sovietice în cazul unui atac german, ministrul de exteme român le condiţiona de atitudinea aliaţilor săi, "de sprijinul Franţei şi al Angliei, de fermitatea Societăţii Naţiunilor.

Toamna anului 1938, prin multitudinea evenimentelor care s-au adăugat unei agende internaţionale şi aşa foarte încărcată, avea să devină o "vară târzie" şi mult mai fierbinte din punct de vedere diplomatic pe măsură ce, creştea presiunea în jurul Cehoslovaciei.

Prin colonelul Beck, revenit la Geneva după o absenţă de ani de zile, Polonia susţinea în faţa Societăţii Naţiunilor anexarea Slovaciei la Ungaria, iar printr-o notă ultimativă remisă Cehoslovaciei revendica de la aceasta ţinutul Teschen.

În acelaşi timp, guvernul polonez susţinea cu fermitate trasarea unei frontiere comune polono-maghiare prin anexarea Ucrainei subcarpatice de către Ungaria.

Noile complicaţii l-au determinat pe Nicolae Petrescu Comnen să-şi intensifice activitatea în vederea salvării, măcar în parte, a aliatei vecine atât de greu încercată şi, totodată, să apere interesele patriei sale. Într-o scrisoare din 8 octombrie 1938 îl împuternicea pe Richard Franassovici, ministrul României la Varşovia, să-i arate colonelului Beck "dureroasa surprindere pe care a pricinuit-o la noi atitudinea Poloniei, care nu numai că dispreţuieşte clauzele formale ale tratatelor noastre, întreprinzând acţiuni grave fără a se fi consultat cu noi, dar, dimpotrivă, s-a consultat cu adversarii noştri unguri, sprijinindu-i împotriva intereselor noastre.

O tentativă similară a făcut şi la Berlin, unde cerea reprezentantului ţării noastre să aducă la cunoştinţă guvernului celui de-al III-lea Reich necesitatea păstrării frontierei comune a României cu Cehoslovacia, oferind posibilitatea comunicaţiilor germane spre România.

Demersurile sale au atins cea mai mare intensitate în cadrul lucrărilor conferinţei de la Galaţi, din 18 octombrie 1938, care s-au desfăşurat pe iahtul "Luceafărul" în prezenţa colonelului Beck şi a Regelui Carol al II-lea.

Cu acel prilej a încercat să-l convingă pe omologul său de riscurile unei graniţe comune polono-maghiară prin Ucraina Subcarpatică, ceea ce ar fi extins frontiera Romaniei cu Ungaria cu încă 200 de km, ridicând probleme de securitate nu numai ţării noastre, dar şi Poloniei, în perspectivă.

Eforturile au fost însă zadarnice. Colonelul Beck, după ce i-a dat asigurări depline că Marile puteri, inclusiv Germania, sunt dezinteresate de problema Ucrainei Subcarpatice, a propus ca România să ocupe la rândul său teritorii din Cehoslovacia, o ofertă respinsă repetat atât de Suveranul României, cât şi de ministrul său de Externe.

Întrevăzând riscul ca România să devină izolată în urma atitudinii conciliante a Franţei şi a Marii Britanii, Nicolae Petrescu Comnen a încercat să amelioreze relaţiile ţării noastre cu Germania şi Italia.

În acest scop a pus la punct întrevederea dintre Carol al II-lea şi Hitler şi a încercat să înfiinţeze ambasade la Berlin şi la Roma. Eşecul apropierii de Axă, pe care începuse să o considere "firească", l-a pus pe seama asasinării lui Comeliu Zelea Codreanu, act care a dezlănţuit o adevărată furie în cercurile politice şi în presa germană şi italiană.

Tatonările sale spre Axă au fost înţelese greşit de forţele politice adverse, care începuseră a-l eticheta de "germanofil".

În schimb, deoarece dezaprobase asasinara liderilor Mişcării Legionare a fost demis de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine la 20 decembrie 1938.

Atunci îşi depunea portofoliul convins că deşi îl deţinuse o perioadă scurtă, îşi făcuse pe deplin datoria, contribuind la rezolvarea problemelor ridicate de Rusia Subcarpatică, modificarea statutului Dunării, clasarea plângerilor evreieşti la Liga Naţiunilor sau lichidarea gravului incident Butenko cu URSS.

Pentru a reduce tensiunile cu Germania, regele Carol al II-lea l-a înlocuit pe Nicolae Petrescu Comnen cu Grigore Gafencu.

Nicolae Petrescu-Comnen revenea, după şase ani, la Vatican, acolo unde avea deja relaţii cu oficialii cancelariei papale.

Ridicarea legaţiei la nivel de ambasadă şi totodată numirea fostului ministru, la 24 decembrie 1938, în funcţia de ambasador, cel mai înalt grad diplomatic, erau menite să demonstreze importanţa misiunii sale şi să-i mai atenueze lui Comnen supărarea pricinuită de pierderea fotoliului ministerial.

Schimbarea de regim din România după vara anului 1940 i-a atras lui Petrescu Comnen punerea în disponibilitate. Motivul invocat era participarea lui la guvern în 1938. Hotărârea era nedreaptă, o asemenea măsură având de obicei un caracter disciplinar, cu atât mai mult cu cât ea atingea un om ale cărui carieră şi viaţă le consacrase intereselor ţării printr-o activitate diplomatică plină de strălucire.

Nedreptatea a simţit-o cu atât mai mult cu cât el fusese trecut în rând cu cadrele slabe ale diplomaţiei româneşti, iar altele erau menţinute, deşi intrau în aceeaşi categorie de vârstă. "Ca o reparaţie ce trebuia să i se facă, dar şi ca un act cuminte faţă de interesele ţării".

De la 1 mai 1941, după scoaterea sa din aparatul diplomatic a continuat să locuiască la Florenţa, activând în Comitetul Internaţionalal Crucii Roşii din Geneva şi ca reprezentant al acestuia pe lângă Sfântul Scaun.

În anii 1943-1944, Germania îşi organizase ultima încercare de rezistenţă pe o linie strategică având în centru Florenţa, Nicolae Petrescu Comnen a luat iniţiativa de a media între comandamentele militare anglo-american şi cel german care au acceptat să declare localitatea "oraş deschis", şi să fie scoasă din zona operaţiilor militare. Drept recunoştinţă conducerea oraşului i-a acordat titlul de "cetăţean de onoare" şi dreptul de folosire viageră a unui "palazzo", vila "Machiavelli".

În anul 1946 a făcut parte, alături de Grigore Gafencu, din grupul de organizare şi acţiune al românilor aflaţi în Elveţia şi care îşi propuseseră să expună la Conferinţa Generală a Păcii punctul de vedere al opoziţiei din ţară.

Legăturile cu fruntaşii exilului le-a menţinut şi după Conferinţa de Pace, Nicolae Petrescu Comnen fiind unul din susţinătorii "Mişcării Europene". El a văzut în ideile de federalizare singura soluţie de eliberare a ţărilor din Europa Centrală şi de Est şi de reintegrare a lor în comunitatea popoarelor libere şi democratice.

Constituirea Comitetului Naţional Român a salutat-o cu căldură într-o scrisoare către generalul Nicolae Rădescu, preşedintele noii organizaţii şi membrii acesteia.

Ulterioarele certuri şi dereglări de coordonare ale organismului politic românesc al Exilului l-au făcut să se retragă treptat şi să nu mai acorde credit nici unei acţiuni politice concrete.

La 8 decembrie 1958, în Florenţa, având pe masa de lucru, în curs de elaborare, cartea „Un secol de politică externă a României”, Nicolae Petrescu Comnen se stingea din viaţă.

Contribuţii editoriale: dl. prof. univ. dr. Gheorghe Iacob despre uzanţele diplomatice, protocolul şi eticheta. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 12 iunie 2023 (integral)

Regia de montaj: Radu Sima şi Cristina Sganţă

Regia de emisie: Mariana Băjenaru şi Mirela Drăgan

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.35 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro