„Trei militari de carieră și o trădare”

Trei destine frânte într-o conjunctură nefavorabilă nu numai acestora, ci şi ţării.

Noiembrie 1916-februarie 1917 este intervalul când se petrece istorisirea noastră.

Trei ofiţeri superiori, un general şi doi colonei sunt acuzaţi de fapta de trădare de ţară.

General Alexandru Socec. Generalul Alexandru Socec, comandantul Diviziei 2/5 infanterie, care făcea parte din Grupul de Manevră, a fost considerat vinovat de pierderea bătăliei pentru Bucureşti, fiind învinuit de părăsire de post.

„La 27 noiembrie/10 decembrie, Divizia 2/5 infanterie, care suferise mai pierderi a fost desfiinţată, oamenii şi materialul fiind vărsaţi Diviziei 21 infanterie.

Cât priveşte pe comandantul ei, generalul Ion Istrati l-a anunţat că este dat în judecată de către generalul Constantin Prezan, sub acuzaţia de părăsire de post.

Alexandru Socec a rămas, însă, în libertate, condiţiile generale nepermiţând pregătirea şi desfăşurarea procesului. El s-a cantonat în localitatea lveşti, aşteptând clarificarea situaţiei. În acest timp, colonelul rus N. Dombovski, un prieten mai vechi, i-a propus să plece la Moscova, evitând astfel un proces umilitor.

Alexandru Socec, considerându-se nevinovat, nu a dat curs unei asemenea sugestii, rămânând la dispoziţia autorităţilor române”. (ACTA MOLDAVIAE MERIDIONALIS, XXVIII-XXIX, 2007-2008 de Petre Otu, pag. 39-45)

gen. Alexandru Socec. Credit: ro.wikipedia.org

La 21 ianuarie 1917 a avut loc procesul lui Socec, iar la 8 februarie, pe platoul de la Copou din laşi, garnizoana Regimentului 7 Călăraşi, unitate pe care o comandase în urmă cu două decenii, generalul Alexandru Socec a fost degradat, epoleţii fiind smulşi de pe umăr. A devenit simplu soldat, fiind închis la închisoarea din Păcurari şi apoi la cea din Galata.

Pentru un general, degradarea în faţa propriilor trupe era una dintre cele mai mari umilinţe, poate mai mare chiar decât o execuţie. Considerându-se, în continuare, nevinovat, Socec a refuzat să apeleze la clemenţa regală, cerând cu insistenţă rejudecarea procesului.

După formarea guvernului condus de Alexandru Marghiloman, una dintre primele măsuri adoptate a fost Legea revizuirii proceselor militare.

Procesul generalului Alexandru Socec a fost rejudecat în zilele de 1 -3 octombrie 1918,completul avându-l drept preşedinte pe generalul Constantin Coandă, iar ca membri pe consilierii de casaţie Buzdugan şi Tătăru şi generalii Alexandru Referendaru, Ghenescu şi Mihail. În unanimitate, completul s-a pronunţat pentru achitare.

În urma deciziei instanţei, Alexandru Socec a fost pus în libertate, reintegrat în drepturi, iar, cu aprobarea comandamentului german, s-a întors la Bucureşti.

Alexandru Socec s-a născut la 1 7 august 1859, tatăl său fiind cunoscutul librar şi editor, Vasile Socec originar din Săcele, refugiat în București în 1848, în urma participării la Revoluția de la 1848.

Viitorul general Alexandru Socec a urmat liceul în Germania, la Leipzig pe care l-a absolvit în 1877.

Din 1877 pânâ în 1880 face o lungă călătorie de plăcere la Viena, Dresda, Paris, Nisa și Monte Carlo.

Revenit în țară se înscrie la Școala de subofițeri de la Mănăstirea Dealu, în urma absolvirii căreia va fi avansat la gradul de sublocotenent în 1883.

În 1885 se căsătorește la Viena cu Susie Harlan Price (n.1860 sau 1862,în Wilmington, Delaware), o americană pe care o cunoscuse în Franța. În urma decesului acesteia în 1914, se va recăsători în anul 1917, la Iași (în închisoare), cu Smaranda (n. 1880)

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Alexandru Socec a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de cavalerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Regimentului 9 Roșiori sau comandant al Corpului 3 Teritorial.

În perioada Primului Război Mondial, îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 3 Infanterie, în perioada 27 august 1916 - 3 septembrie 1916 și comandant al Diviziei 2 Infanterie, în perioada 3 septembrie 1916 - 8 decembrie 1916.

De la începutul carierei sale a fost apropiat Curţii regale, atât datorită serviciului, Regimentul de jandarmi călări care asigura serviciul de protocol la Palatul Regal, dar şi ordinea în garnizoana Bucureşti, cât şi relaţiilor de familie, editura şi tipografia Socec având calitatea de furnizor al Curţii Regale.

La intrarea României în război generalul Alexandru Socec comanda Divizia13 infanterie.

În noaptea de 19/20 august a primit comanda Diviziei 2 infanterie dispusă pe valea Oltului. A rămas puţine zile în această zonă, la 31 august primind ordin să se deplaseze în Dobrogea, unde situaţia se înrăutăţise ca urmare a înfrângerii de la Turtucaia. A acţionat pe acest front până la 28 octombrie 1916. Comportarea lui pe câmpul de luptă a fost onorabilă.

În noaptea de 12/25 noiembrie 1916 a primit ordin să se deplaseze în zona Bucureştilor pentru a intra în dispozitivul de luptă pregătit pentru apărarea Capitalei.

În timpul bătăliei, Divizia 2/5 infanterie a acţionat la flancul drept al Grupului de Manevră şi după un început promiţător ea a fost nevoită să se retragă. În ziua de 19 noiembrie/2 decembrie 1916, marea unitate era dispusă în semicerc în jurul localităţii Matei Basarab, opunând rezistenţă inamicului spre nord-vest, vest şi sud. Lupta căpătase aspecte deosebit de violente, iar punctual de comandă al diviziei era foarte expus. La propunea maiorului Rene de Vaulchier, care îl asista din partea Misiunii Militare Franceze, Socec a ordonat schimbarea punctului de comandă la lepureşti, la doi km. sud de Matei Basarab.

Operaţiunea s-a executat fără precauţiile de rigoare, dată fiind aglomerarea de trupe şi material militar provenit şi de la alte unităţi şi mari unităţi. Deplasarea precipitată a grupului de călăreţi ce deservea punctul de comandă a creat impresia unei retrageri precipitate. Suprasolicitaţă şi isterizată de presiunea enormă a inamicului, trupa a început să părăsească poziţiile, frontul diviziei pulverizându-se.

Generalul Constantin Prezan a apreciat că retragerea intempestivă a Diviziei 2/5 infanterie s-a datorat generalului Socec, care a părăsit punctul de comandă ceea ce a antrenat fuga de pe câmpul de luptă. După unele informaţii generalul Socec a fost văzut, a doua zi, în Bucureşti.

Severitatea lui Constantin Prezan a contribuit decisiv la restabilirea moralului şi a disciplinei în rândul Armatei Române, ceea ce a permis refacerea şi reorganizarea ei în iarna şi primăvara anului 1917.

"Afacerea Socec" i-a adus, însă, lui Prezan şi numeroase critici, inamicii săi reproşându-i că a făcut din Socec, un "ţap ispăşitor" al înfrângerii din operaţia de pe Neajlov-Argeş.

Şi în următorul episod, Constantin prezan, şef al Marelui Stat Major al Armatei Române se găseşte printre personajele pozitive care au sancţionat exemplar un caz de trădare comis în timpul războiului de ofiţeri superiori. E vorba de defecţiunea sau dezertarea colonelului Alexandru D. Sturdza la inamic, a coalizării locotenent-colonelului Puiu Crăiniceanu cu cel dintâi ajutându-l să împrăştie manifeste ce incitau la refuz al luptei şi dezertare în masă la inamic.

La intrarea României în război de partea Antantei pe 15/28 august 1916, colonelului A. D. Sturdza i s-a încredinţat comanda Regimentului 1 Infanterie Dolj cu garnizoana la Craiova.

După scurtă vreme, colonelul Sturdza a primit şefia Brigăzii 7 Mixte care s-a constituit în septembrie 1916.

Noua brigadă era alcătuită din trei regimente de infanterie, o baterie de artilerie, o companie de mitraliere, o alta de cicişti şi alte unităţi.

Capacitatea ei combativă era însă redusă, datorită lipsurilor privind dotarea cu armament, echipament, datorită efectivelor insuficiente şi numărului redus de ofiţeri. Colonelul Sturdza a întreprins repetate demersuri pe lângă autorităţile militare pentru completarea efectivelor, livrarea cantităţilor necesare de armament, muniţie şi alte materiale militare, ori mijloace de transport al trupelor. A obţinut doar promisiuni.

Comandantul Brigăzii 7 Mixte a avut la 25 octombrie/7 noiembrie 1916 o întrevedere cu generalul Constantin Prezan care i-a comunicat că doreşte a declanşa o ofensivă în sectorul Oituz. Colonelul Sturdza considera că se impune o mare ofensivă rusă în Galiţia şi Bucovina, dar ruşii sunt incapabili să o înceapă .

Cea mai importantă confruntare la care a participat Brigada 7 Mixtă a fost, alături de Divizia 15 Infanterie a generalului Eremia Grigorescu, care s-a derulat pe vârful Lepşei, la 29 octombrie/I I noiembrie 1916. Pierderile înregistrate au fost însă mari.

Colonelul Al. D. Sturdza a intrat în conflict cu generalul Alexandru Averescu deoarece în ziua de 24 decembrie 1916/6 ianuarie 1917 a dat ordin de retragere a brigăzii sale din comuna Câmpuri în localitatea Răcoasa, fără aprobarea comandantului Armatei a II-a române. Acesta din urmă consemna în notele sale în aceeaşi zi, între altele: „Colonelul Sturdza s-a retras fără cauze aparente, precipitat şi fără a mă preveni la timp, astfel că a lăsat un gol între el şi generalul Grigorescu". Acelaşi martor ocular scrie pe 27 decembrie 1916 cu indignare: „Colonelul Sturdza este supărat că judec sever retragerea lui !” „Am scris generalului Prezan să mi-l ia din armată. Nu am ce face cu astfel de înfumuraţi, care, cu toate că au unele calităţi, sunt mai mult încurcătură decât ajutor. Prin noua ordine de bătaie, acest tactician „sui generis” este numit comandant de divizie în annată la mine. Sper să mă curăţ de el. Are calităţi, defectele însă precumpănesc "

Este greu de spus dacă atitudinea colonelului Sturdza era intenţionată. Cert era însă faptul că el avea o mare adversitate faţă de ruşi.

Colonelul Alexandru D. Sturdza a dezertat la inamic sub pretextul că România se afla sub ocupaţia Rusiei ţariste. Dispariţia sa a fost constatată la 27 ianuarie 1917.

Credit: evenimentulistoric.ro

Două zile mai târziu, conform însemnărilor generalului Alexandru Averescu se reţinea: „Astăzi au fost prinşi mai mulţi soldaţi de ai noştri prizomen trimişi de Sturdza cu manifeste prin care îndeamnă trupele să treacă la duşman. Locotenent colonelul Constantin Crăiniceanu, comandantul Regimentului 25 Infanterie a fost arestat pentru că a avut o întrevedere cu Sturdza între linii şi sa înapoiat cu un sul de manifeste. Ambii aceşti ofiţeri erau eroii generalului Grigorescu. Îi socotea podoaba armatei şi cerea în interesul apărării naţionale să fie ţinuţi pe front. Bun cunoscător de oameni ! Ambii au calităţi incontestabile, dar cu minţile tulburate de zguduirile războiului şi dezechilibraţi. O pagină urâtă pentru noi"

Planul său era să convingă cele două divizii de la Oituz să treacă de partea nemţilor şi să lupte împreună cu aceştia împotriva ruşilor.

Chemarea semnată de colonelul Alexandru D. Sturdza, datată 27 ianuarie1917, adresată soldaţilor începe în felul următor:

,,În fruntea voastră vreau să fac o oştire nouă, bine înzestrată cu maşinile de războiu şi bine condusă de şefi inimoşi. Cu ea vreau să scăpăm ceea ce s-a pierdut, să alungăm din ţară pe jefuitorul rus şi să facem ca mai repede să ne întoarcem la vetrele noastre". Autorul documentului cerea ostaşilor români să ia hotărâri rapide, întrucât „Ţara noastră şi oştirea au rătăcit sub conducerea nepricepută a unor capete slabe, două treimi din teritoriul ei s-a pierdut. Cealaltă treime este prădată deruşi; ei îşi bat joc de ofiţerii şi soldaţii şi de sărmanii locuitori; ei necinstesc nepedepsiţi femeile noastre, ei ne răpesc ultimele vite pe care le avem şi ne-au împiedicat să lucrăm pământul".

Reacţia autorităţilor militare române a fost imediată. Generalul Eremia Grigorescu, comandantul Corpului 4 Armată a emis un ordin de zi în care critica fapta colegului său, considerând-o un act de trădare şi o crimă: „Comisă de un om fără minte, de un nebun". Generalul Grigorescu avertiza că toţi cei care „vor cădea în această ispită îi aşteaptă spânzurătoarea, pe lângă ruşinea lumii şi blestemul unei întregi naţiuni"

Lt. colonelul Crăiniceanu comandantul unui Regiment de infanterie 25 din Divizia a 8-a, fiind convertit de Sturdza de pe timpul când era sub comandă, s-a dus de s-a întâlnit cu dânsul înaintea frontului, dar la întoarcere, rătăcind drumul, a intrat în liniile noastre prin sectorul unui regiment din Divizia a 7-a.

La perchiziţie a găsit la dânsul mai multe exemplare dintr-un manifest către Divizia a 8-a semnat de Sturdza aduse ca să le împartă la trupă".

Constantin (Puiu) Crăiniceanu era fiul generalului Grigore Crăiniceanu şi nepotul generalului Constantin Prezan, noul şef al Marelui Stat Major al Armatei române. Iniţial, el primise sentinţa Curţii Marţiale de 17 ani de muncă silnică, dar ulterior a fost condamnat la moarte.

Sentinţa s-a executat în faţa regimentului său pentru a constitui un exemplu nedemn de urmat. Colonelul Vasile Bianu releva plin de indignare şi revoltă în însemnările sale următoarele, la 30 martie/12 aprilie 1917: „Astăzi, în Joia Sfintelor Paşti, a fost împuşcat trădătorul lt. colonelul Crăiniceanu, pe front, în faţa Regimentului 25 a cărui comandă o avusese până în momentul arestării; un glonţ în cap, cinci în piept şi trei în picioare au pus capăt acestei ticăloase vieţi, ca să fie pildă tuturor trădătorilor de neam şi ţară".

Procesul în care erau acuzaţi de trădare colonelul Alexandru D. Sturdza, locotenent colonelul Constantin (Puiu) Crăiniceanu şi locotenentul Constantin Wachmann a început la Curtea Marţială din Bacău pe 24 februarie/9 martie 1917 şi a fost foarte scurt, căci s-a încheiat pe 26 februarie/ 11 martie acelaşi an. Rechizitoriul amplu şi documentat a probat complicitatea celor doi ca evidentă.

Lt. colonelul Crăiniceanu, fost ataşat militar al României la Atena între anii 1914-1916, fusese, se pare, racolat de serviciile secrete germane şi urma să treacă cel dintâi la inamic cu Regimentul 25 Infanterie aflat sub comanda sa.

Inculpaţii, chiar în lipsă, au avut drept la apărare, aceasta fiind efectuată de sublocotenentul Gheorghe Săulescu. Colonelul Al. D. Sturdza şi locotenentul C. Wachmann au fost condamnaţi la moarte în contumacie, iar iniţial, lt. colonelul C. Crăiniceanu a primit 15 ani de muncă silnică . Sentinţa a fost casată din ordinul generalului Constantin Prezan, şeful Marelui Stat Major al Armatei române, deşi Constantin Crăiniceanu era fiul sorei sale. Acesta a primit apoi pedeapsa capitală.

Colonelul Alexandru D. Sturdza nu a mai revenit niciodată în România Mare, deşi a făcut câteva încercări. S-a stabilit la Munchen, împreună cu soţia sa Elisabeta şi cei trei copii ai lor (Sandu, Ioan şi Dimitrie). Elisabeta Sturdza nu a fost de acord cu sugestia familiei de a divorţa. Ea venea în România întregită câteva luni pe an pentru a îngriji şi administra proprietatea părinţilor ei din comuna Ţibăneşti.

Alexandru Sturdza a încercat să obţină clemenţă din partea autorităţilor judiciare române. A angajat un avocat, pe Basil Dimitropol, cu scopul de a obţine graţierea în instanţă. În anul 1920 Sturdza a trimis în ţară Ministrului de Război, generalul Ioan Răşcanu, un amplu memoriu unde căuta să se disculpe. Alexandru D. Sturdza nutrea speranţe de a reveni în România. El a înaintat o cerere Legaţiei române din Berlin pentru eliberarea unui paşaport.

Nici după moartea Regelui Ferdinand şi a lui Jon I. C. Brătianu din anul 1927, Sturdza nu a avut mai multe şanse. Demersul său pe lângă generalul Alexandru Averescu nu a avut sorţi de izbândă.

Aceeaşi soartă au avut şi încercările de a-l convinge pe noul rege al României să-i acorde o amnistie. La 28 septembrie 1939, când începuse deja al doilea război mondial, Alexandru D. Sturdza a încetat din viaţă în Elveţia. Nu şi-a recunoscut faptele grave pe care le-a săvârşit atunci, la început de an 1917.

(Analele Buzăului V, Buzău, 2013, p. 171 – 192, „Trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza” de Constantin I. Stan şi Alexandru Gaiţă)

Poate cea mai fidelă caracterizare a faptei sale o face generalul Radu R. Rosetti, care o explica prin „hipertrofia eului, care l-a adus până la un adevărat acces de nebunie”.

AUDIO: emisiunea „Istorica, ediţia din 14 februarie 2022 (integral)

Regia de montaj: Alina Iaurum şi Radu Sima

Regia de emisie: Oana Popescu şi Raluca Goga

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.35 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro