„Tranziţia sistemului de Justiţie 1945-1952”

La o săptămînă de la numirea lui Lucreţiu Pătrăşcanu la Ministerul Justiţiei, „Scînteia” - cotidianul PCR anunţa judecarea de către un “Tribunal al Poporului” a “trădătorilor Gigurtu şi Manoilescu”, iar în 17 martie a fost finalizat proiectul unei legi privind pedepsirea criminalilor de război.

Lucreţiu Pătrăşcanu a fost cel care a înfiinţat noua instanţă de judecată, numită “Tribunalul Poporului”. Acestă instanţă extraordinară era formată dintr-un complet compus din doi magistraţi şi şapte “judecători populari”, iar pe lîngă Ministerul de Justiţie s-a constituit corpul “acuzatorilor publici”, care preluau atribuţiile procurorilor în tribunale speciale “ale Poporului”, stipulîndu-se totodată că hotărîrile sale sînt inatacabile.

Proiectul propus de Pătrăşcanu a fost aprobat în 31 martie 1945 de către Consiliul de Miniştri. Cu două zile înainte, la propunerea sa, se promulgase şi un Decret lege pentru “purificarea administraţiilor publice”, din care erau înlăturaţi toţi cei care “au activat sub orice formă în scopul instaurării sau menţinerii regimurilor dictatoriale în România”.

Acţiunile vizau de fapt desfiinţarea vechiului corp al magistraţilor, înlocuirea cu cadre noi, loiale partidului dar în acelaşi timp se dădea startul subordonării justiţiei către intereselor dominaţiei comuniste sub protecţia ocupantului.

La 15 septembrie 1945, cu ocazia deschiderii noului an judecătoresc, ministrul justiţiei afirma: “desigur, epuraţia o vom continua, dar noi vrem mai mult decît epuraţia: vrem ca într-adevăr magistratura ca instrument în cadrul statului să degaje altă mentalitate şi alt suflet decît pînă acum”.

Ministrul justiţiei definitiva în 1946 subordonarea magistraţilor, care au fost puşi în primul rînd să execute ordinele partidului comunist şi abia apoi să aplice litera legii.

La 20 aprilie 1946, la o conferinţă de presă, Lucreţiu Pătrăşcanu declara: “e o afirmaţie falsă că inamovibilitatea ar fi de natură constituţională! Guvernul decide şi tranşează această problemă !” În consecinţă, inamovibilitatea dispăruse: asupra statutului magistraţilor hotăra ministrul justiţiei, în acelaşi timp membru al CC al PCR.

E drept că principiul inamovibilităţii magistraţilor nu a fost respectat nici sub alte regimuri politice, ca nu nu mai vorbim de perioada interbelică, în special după Restauraţie, când noul monarh începea să cumuleze în mâinile sale, puteri sporite în dauna respectării separaţiei puterilor în stat, sacrosant pentru o societate democratică constituită şi consolidată.

Următorul pas în destructurarea aparatului de Justiţie aşa cum fusese alcătuit şi moştenit l-a constituit la 16 octombrie 1946 definitivarea transferului de competenţe către Curţile Marţiale a cauzelor privind infracţiuni săvîrşite de civili.

Astfel, sub regimul de ocupaţie, se declanşa reprimarea opoziţiei democratice, prin aparatul justiţiei. La 24 noiembrie 1947, opera de infiltrare şi pervertire a puterii judecătoreşti de către comunişti era practic finalizată, prin votarea proiectului de lege pentru organizarea judecătorească.

Lucreţiu Pătrăşcanu, autorul proiectului, declara la acea vreme: “prin prezenţa reprezentanţilor aleşi ai maselor muncitoare de la oraşe şi sate care devin judecători cu drept de vot hotărîtor în Tribunale şi Curţi, justiţia devine într-adevăr populară”.

În textul legii se afirma explicit: “judecătorii trebuie să apere interesele clasei muncitoare, să protejeze noua democraţie şi să pedepsească inamicii poporului”.

Această “justiţie nouă”, după cum arăta la rîndul său ministrul de interne Teohari Georgescu, “sprijinindu-se pe instituţia asesorilor populari ce au la baza lor Constituţia şi legile ce decurg din ea, loveşte cu necruţare nu numai în oficinele de spionaj şi în bandele de complotişti, dar şi în acele elemente exploatatoare care vor să împiedice construirea socialismului”

De un real folos pentru noua putere de la Bucureşti s-au dovedit prevederile codului penal moştenit din vremea dictaturii regale şi chiar mai devreme, intitulat codul lui Carol l II-lea. Acesta nu numai cărestrângea sever drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar şi aplica pedepse foarte severe, toate sub semnul ameninţărilor la siguranţa Statului. Noi lideri ai partidului comunist au găsit toate aceste legiferări ca foarte folositoare în lupta de clasă cu duşmanii patriei.

În primăvara anului 1948, toţi avocaţii au fost excluşi din barou, fiind reprimiţi doar cei aprobaţi de comisii dominate de comunişti. Baroul a fost înlocuit cu colegii de avocaţi, conduse de membri de partid, iar numărul avocaţilor a scăzut şi el drastic; în Bucureşti, acesta a ajuns de la 12.000 la numai 2.000.

Preocuparea pentru pedepsirea infracțiunilor „contrarevoluționare” a constituit o constantă a conducerii partidului comunist. Astfel, prin Legea nr. 5 din 19 ianuarie 1948, au fost modificate articolele 187, 191 și 192, cu privire la infracțiunea de trădare de patrie, art. 194, cu privire la infracțiunea de spionaj, și art 209, cu privire la infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale.

Prin Decretul nr. 212 din 25 august 1948, pentru completarea pedepselor privind unele infracțiuni ce interesează siguranța interioară a R.P.R., s-a introdus, pentru infracțiunile contrarevoluționare mai grave, pedeapsa confiscării averii, care a fost apoi generalizată la toate infracțiunile contrarevoluționare prin Decretul nr. 192 din 5 august 1950.

Mai mult, prin Legea nr. 16 din 15 ianuarie 1949 a fost introdusă pedeapsa cu moartea pentru unele infracțiuni contra securității statului.

În 1950, prin Decretul nr. 199, a fost republicată cu modificările intervenite, iar prin Decretul nr. 318/1958 au fost introduse în Codul penal.

Pe aceeași linie se înscrie și Decretul nr. 202 din 14 mai 1953, prin care se dă o nouă interpretare infracțiunii de spionaj. Tot prin acest act juridic sunt introduse în codul penal infracțiunile de subminare a economiei naționale, de act diversionist și de sabotaj contrarevoluționar.

Potrivit unui studiu făcut de Procuratura Generală în anul 1953, au fost descoperite în toate coloniile de muncă deţinuţi numai pe bază de adrese, însoţite de tabele nominale.

În martie 1953, 2.293 de persoane se aflau în lagărul Peninsula de la Canal numai în baza unor astfel de documente sumare, iar în iulie aceluiaşi an 1.500 de persoane.

Procuratura Generală a constatat că aceste persoane erau „deţinute în mod ilegal”. Opoziţia Securităţii a făcut să nu se poată dispune eliberarea acestora, iar investigaţiile au încetat ca urmare a presiunilor făcute de reprezentanţii poliţiei politice.

Abuzurile erau numeroase şi în cazurile în care deţinuţii nu erau eliberaţi la data la care se încheia pedeapsa. La 20 iulie 1953, în această situaţie se aflau 402 deţinuţi din coloniile de muncă de pe tot cuprinsul României.

Portret de magistrat. Alexandru Petrescu a rămas în istoria României ca fiind omul care a dat cele mai dure sentinţe politice, după mai multe procese inventate.

Magistratul a fost preşedintele care a judecat în procesul lotului Tămădău. În 1947, unui număr important de fruntaşi ai Partidului Naţional Ţărănesc le-a fost oferită ocazia de a se deplasa în străinătate.

La aerodromul din Tămădău însă, autorităţile comuniste i-au arestat pe acestia şi i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o ţară străină”. Întreaga afacere a fost o înscenare a Partidul Comunist pentru a justifica desfiinţarea PNŢ, intenţie ce s-a materializat ulterior, în noiembrie 1947.

Printre fruntaşii ţărănişti arestaţi la Tămădău s-au numărat Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino şi alţii.

Iuliu Maniu a fost „trimis în judecată pentru crima de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare ordinei constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la înaltă trădare prin necredinţă şi participare la tentativă de trecere frauduloasă a frontierei“, fiind condamnat la închisoare grea, pe viaţă.

Tot Alexandru Petrescu a judecat şi primul lot de „sabotori“ de la Canal, în 1952. Tot de numele său se leagă procesul Sumanelor Negre. Sumanele Negre a fost o organizaţie anticomunistă care a acţionat în zonele Năsăud şi Vatra Dornei între anii 1944-1946.

Printre victimele lui Alexandru Petrescu se numără Eugen Ţurcanu în 1954, Ioan Ioanid, Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Între anii 1954 şi 1956 a condus Tribunalele M.S.S. (M.A.I.), care aveau în competenţă faza de recurs a tuturor proceselor politice.

Anterior, Alexandru Petrescu a servit sub regimul de dictatură regală, în anul 1938 fiind avansat la gradul de colonel de justiţie. În această ipostază şi început ascensiunea pronunţând sentinţe grele împotriva comuniştilor din ilegalitate.

Sub regimul Ion Antonescu, îndeosebi după ianuarie 1941, Alexandru Petrescu a prezidat instanţe de judecată pentru pedepsirea participanţilor la rebeliunea Mişcării Legionare.

Din pricina antecedentelor de corupţie încă din perioada carlistă, mareşalul Ion Antonescu l-a destituit pe Alexandru Petrescu din funcţia înaltă şi l-a trimis pe front.

După 23 August 1944, viaţa şi libertatea magistratului militar se aflau în pericol, sentinţele împotriva comuniştilor putându-i aduce o grea condamnare, însă bunăvoinţa arătată în penitenciare faţă de unii lideri comunişti l-a salvat, aşa că, atunci când un magistrat a refuzat să judece un proces pe motiv că este bolnav, locul său a fost luat de Alexandru Petrescu, considerat a fi „un element capabil de orice“.

Aşa a fost numit preşedinte al Secţiei a IV-a de pe lângă Curtea Marţială a Corpului II Armată şi astfel a început şirul de sentinţe politice pronunţate de magistratul Petrescu.

A murit în anul 1977, în Bucureşti.

Conform istoricului Florian Banu, consilier superior al CNSAS: „Anul 1946 a reprezentat o adevărată perioadă de testare a controlului asupra justiţiei şi a slujitorilor săi, magistraţii. Pe lângă continuarea orchestrării unor procese politice, cel mai important test îl reprezentau alegerile parlamentare din noiembrie 1946.

Câştigarea acestora a devenit un obiectiv prioritar pentru guvern şi în vederea atingerii sale nu a fost precupeţit nici un efort în mobilizarea întregului aparat de stat.

La 23 august 1946 prim-preşedinţii şi procurorii generali ai celor 13 Curţi de Apel au fost convocaţi la Ministerul Justiţiei, unde urmau să aibă o întâlnire cu

premierul Groza şi ministrul de Interne Teohari Georgescu.

Potrivit unui participant la această şedinţă, Petru Groza a început discuţiile prin a arăta nemulţumirea guvernului faţă de modul în care magistraţii înţeleg să-şi facă datoria.

În acest sens, a subliniat că „magistraţii încă nu şi-au dat seama că sunt judecătorii poporului şi, deci, trebuie să se comporte după spiritul actual”.

În cursul expunerii, a înlăturat obiecţia că magistraţii nu fac politică, ci aplică legea, prin afirmaţia că magistratul care spune că nu face politică „este un porc de câine”, care „simpatizează cu fasciştii, huliganii şi reacţionarii din partidele istorice”.

Magistraţii, a spus în continuare Groza, „trebuie să facă politică, să se încadreze cu ritmul vremii, să dea tot concursul guvernului, căci trebuie necondiţionat să câştige alegerile, altfel va fi prăpăd”.

Cu această ocazie, a fost atacat de Groza chiar ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, în următorii termeni: „nici unde nu s-a întâmpinat atâta reacţiune ca în magistratură şi aceasta datorită «slăbiciunii titularului departamentului»”.

În încheierea expozeului, primul ministru a spus că „magistraţii care nu se încadrează în «ritmul vremii» să se retragă, să lase locul altora, căci altfel vor fi măturaţi din oficiu”

În cazul magistraţilor, partidul comunist a optat pentru tactica „bâtei şi a traistei cu grăunţe”.

Astfel, presiunile administrative au fost însoţite şi de încercarea de a cumpăra sprijinul celor care trebuiau să consacre rezultatele electorale prin acordarea unor sume mari de bani cu titlul de retribuţie. Mai precis, cei numiţi în funcţiile de conducere a birourilor electorale au fost gratificaţi cu sume estimate a fi între două şi trei milioane de lei, adică aproximativ echivalentul salariului anual al unui magistrat.

Nu toţi magistraţii s-au dovedit sensibili la „argumentele” partidului comunist, dar s-au găsit soluţii şi în ce-i privea pe recalcitranţi. Deşi legea prevedea că secţiile de votare vor fi prezidate de magistraţi, şi numai în lipsa lor de către funcţionari superiori de stat, totuşi birourile electorale locale au eliminat magistraţii nesiguri, numind ca preşedinţi ai secţiilor de votare, învăţători, notari, preoţi şi chiar funcţionari particulari, toţi dependenţi direct de guvern şi verificaţi ca aderenţi ai acestuia.

Succesul operaţiunii de falsificare a alegerilor s-a datorat în bună măsură şi controlului riguros care fusese deja instaurat asupra magistraţilor şi a disponibilităţii manifestate de mulţi dintre aceştia de a sluji cu fidelitate noii „stăpâni” ai ţării, probabil în speranţa că le va fi „uitată” vechea activitate anticomunistă.

Cu tot zelul depus în epurări, aparatul Justiţiei continua, în opinia liderilor comunişti, să fie grevat de activitatea unor „elemente periculoase”, fiind necesară prelungirea puterii arbitrare a ministrului asupra magistraţilor.

Dovadă în acest sens stă şi procesul-verbal al şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 15 septembrie 1948. Potrivit celor consemnate în acesta, Avram Bunaciu, înlocuitorul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, deja căzut în dizgraţie publică, ministrul Justiţiei, „arată că de la 1 martie, o serie de magistraţi s-au manifestat ca elemente duşmănoase şi trebuie să fie înlocuiţi. Propune să fie scoşi 8 consilieri din Curtea Supremă, între care şi primul preşedinte al Curţii Supreme.

Propune ca prim-preşedinte al Curţii Supreme pe tov. Gh. Stere, iar în locul acestuia, ca procuror general, pe tov. Voitinovici, propune pe tov. Mihalcea, prim-procuror la Oradea.

Propune, de asemenea, în posturile de consilieri, atât la Curtea Supremă, cât şi la Curtea Bucureşti, magistraţi verificaţi de partid. Arată că chiar şi cu aceste numiri noi, mai rămân încă vacante 280 de posturi în magistratură.

Şcoala care se deschide în curând, cu 900 de muncitori, foşti asesori populari, va scoate în timp de opt luni aproape 700 magistraţi, cu care se vor putea satisface nevoile magistraturii.

Tov. Bunaciu arată că pentru a se face mişcarea în magistratură este nevoie de un decret în care să se arate că Ministerul Justiţiei are dreptul, până la 31 martie 1949, de a numi, muta, repartiza şi pune în disponibilitate, prin derogare de la actuala lege” – Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vol. I (1948)

Pentru o mai bună gestionare a rezultatelor obţinute prin lupta de clasă, partidul unic îşi consolida instrumentele de lucru de sub acoperişul aparatului de Justiţie prin tribunalele militare organizate în cadrul Ministerului Forţelor Armate.

Legea nr. 7/1952, „pentru organizarea instanţelor şi procuraturilor militare” (B.O., nr. 31, 19 iunie 1952) stipula trecerea acestora în cadrul Ministerului Justiţiei, Ministerul Forţelor Armate păstrând doar dreptul de a aviza ştatele de încadrare, numirea în funcţiune şi mişcarea judecătorilor militari.

Potrivit art. 1 al legii, instanţele militare aveau drept scop „apărarea orânduirii sociale şi a orânduirii de stat a R.P.R., lupta necruţătoare cu duşmanii poporului muncitor, întărirea regimului de democraţie populară, precum şi întărirea disciplinei şi capacităţii de luptă a Forţelor Armate ale Republicii Populare Române”.

Instanţele militare erau: tribunalele militare de mari unităţi, tribunalele militare teritoriale (acestea judecând şi infracţiunile contrarevoluţionare săvârşite de către persoane civile), tribunalele militare de regiuni militare şi Colegiul militar al Tribunalului Suprem (acesta judeca infracţiunile săvârşite de ofiţeri cu gradul de general sau amiral, recursurile împotriva hotărârilor de fond ale tribunalelor militare teritoriale şi de regiuni militare şi cererile de îndreptare împotriva hotărârilor definitive ale oricărui tribunal militar).

Prin Decretul nr. 101/1953 a fost creat Tribunalul militar pentru unităţile Ministerului Securităţii Statului, ca instanţă ierarhic superioară pentru tribunalele militare teritoriale şi egală în grad cu tribunalele de regiuni militare. Acestea judecau infracţiunile săvârşite de personalul militar şi militarizat din M.S.S. şi M.A.I., precum şi recursurile declarate împotriva sentinţelor pronunţate în fond de tribunalele militare teritoriale.

Legea nr. 7/1952 pentru organizarea instanţelor militare a fost abrogată prin Legea nr. 2 din 6 aprilie 1956, de la această dată organizarea instanţelor militare fiind inclusă în prevederile Legii nr. 5/1952. De la această dată şi-au încetat existenţa şi tribunalele militare teritoriale, ca instanţe de fond, precum şi Tribunalul militar pentru unităţile M.A.I., ca instanţă de recurs

Contribuţii editoriale: dl. prof. univ. dr. Mircea Duţu, director emerit al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române despre curtea cu juraţi şi judecătorul de instrucţie, componente ale sistemului juridic al României interbelice. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Interviul integral:

AUDIO, emisiunea „Istorica”, ediţia din 9 decembrie 2024 (integral)

Regia de montaj: Alexandru Balaban şi Mădălina Niculae

Regia de emisie: Claudia Buzică şi Mirela Drăgan

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro