„Tatarbunar, 1924 în documente”

Actul unirii Basarabiei cu România a fost unul din cele mai contestate.

Vecinul nostru de la Răsărit nu l-a recunoscut, ba mai mult a considerat actul ca unul unilateral şi de-aici, chiar după prima conflagraţie mondială a început lungul drum al contestării şi a utilizării oricăror mijloace diplomatice, presiuni politice şi nu în ultimul rând prin folosirea forţei în trei rânduri: Hotin, ianuarie 1919, Tighina, mai 1919 şi Tatarbunar, septembrie 1924.

Noul volum de documente privind rebeliunea de la Tatarbunar. Credit. https://edituramilitara.ro

În martie 1924, au început la Viena negocieri diplomatice româno – sovietice pentru detensionarea relațiilor bilaterale.

Încă de la început, delegația sovietică a pus în discuție problema Basarabiei, cerând organizarea unui plebiscit.

Guvernul român a respins ideea, considerând cererea ca inacceptabilă și s-a retras de la negocieri.

Nemulțumiți de atitudinea României, sovieticii au conceput un plan pentru declanşarea unei revoluții comuniste în România, în urma căreia Basarabia să fie anexată de URSS.

Numai în perioada mai 1919 – august 1924, conform rapoartelor oferite de poliția secretă română, au fost înregistrate peste 100 de grupuri de persoane care au trecut ilegal Nistrul, în scopuri de spionaj, propagandă și acțiuni de sabotaj.

Aceste acțiuni erau de altfel caracteristice serviciilor secrete sovietice, care însă și-au revizuit tactica după ce, în 1924, autoritățile poloneze au arestat marea majoritate a spionilor ruși din Galiția, ceea ce a reprezentat o mare înfrângere pentru serviciile speciale rusești.

În martie 1924 la Viena, a avut loc conferința sovieto-română, în cadrul căreia a fost discutată această problemă.

Conferința a fost un eșec, previzibil de altfel, din momentul în care partea sovietică a cerut ultimativ României să asigure organizarea unui referendum în Basarabia, cu retragerea armatei și administrației în perioada organizării și desfășurării plebiscitului.

În replică, reprezentanții guvernului român au declarat că alegerile parlamentare din 1919 au reprezentat de fapt adevăratul referendum din moment ce peste 60% din populația Basarabiei participase la votare.

Ca ripostă la întreruperea negocierilor de la Viena, la 6 aprilie 1924, ziarul „Pravda” consemna că „până la desfășurarea unui plebiscit, vom considera Basarabia ca parte integrantă a Ucrainei și a Uniunii Sovietice”.

La 28 iulie 1924, Partidul Comunist din România a fost scos în afara legii printr-un decret emis de regele României.

Tot în anul 1924 a fost înfiinţat la Viena un centru important în care funcţiona Comitetul balcanic, ca o sucursală a Internaţionalei de la Moscova. Acest centru îşi fixase la rândul său secţii în Iugoslavia, România, Bulgaria şi Ungaria.

Internaţionala a treia urma să pregătească în aceaste ţări războaie interne. Planul de operaţii întocmit de Sovietele ruseşti prevedea împărţirea României în cinci zone:

Zona I era a Bucovinei, în care se preconiza aruncarea în aer a podurilor de cale ferată de pe linia Cernăuţi-Paşcani, pentru izolarea de restul ţării.

Zona a doua era Basarabia unde partea principală a revoluţiei urma să aibă loc la sud de vărsarea Nistrului până la gurile Dunării, de unde trebuia să ocupe oraşul Galaţi.

Zona a treia era Dobrogea şi împrejurimile Silistrei. Acţiunea urma să se desfăşoare la răsărit de Feteşti, unde să distrugă calea ferată pe o mare porţiune şi apoi aruncarea în aer a podului de la Cernavodă.

Zona a patra era zona Banatului. Operaţiunea se baza pe participarea iredentiştilor unguri.

Zona a cincea cuprindea Ungaria răsăriteana şi Transilvania cu centrul la Cluj şi Oradea. Aici se prevedeau acţiuni mici cu participarea unor detaşamente de muncitori şi ţărani.

Revoluția trebuia să înceapă în sudul Basarabiei unde locuitorii ruși, lipoveni și ucraineni erau numeroși și bolșevicii sperau în ajutorul lor.

La Odesa a fost înființat un Comitet revoluționar care trebuia să coordoneze activiatea agenților bolșevici în Basarabia. Au fost trimiși activiști care au creat în satele din sudul Basarabiei comitete revoluționare. Acestea erau alcătuite excusiv din ruși și ucraineni.

Participanţi la revolta de la Tatarbunar. Din timpul procesului. Credit: agora.md

De asemenea, în fiecare sat a fost înființat câte un detașament de luptă. Acesta număra cel puțin treizeci de membri înarmați. Tot în fiecare sat a fost recrutat câte un “informator” care avea misiunea să culeagă informații despre Armata Română (dotare, armament, locații).

Informațiile culese erau strânse la Comitetul revoluționar de la Odesa. În același timp, agenții comuniști lansau zvonul că Basarabia este în pragul revoluției bolșevice și că Armata Roșie este concentrată la graniță și este gata să intervină.

În cursul verii anului 1924, elemente bolșevice au reușit să treacă Nistrul fără să fie observate. Au atacat pichetele grănicerești, au intrat în sate unde i-au ucis pe jandarmii români, au jefuit pe țăranii înstăriți.

Grăniceri români la Nistru. Credit: agora.md

Organizatorul acestor diversiuni a fost Andrei Kliușnikov, comisar politic sovietic cunoscut sub pseudonimul Nenin, care a desfășurat o acțiune de înființare comitetelor revoluționare bolșevice în județele Cahul, Ismail și Cetatea Albă.

Acolo au fost răspândite materiale propagandistice (broșuri și manifeste revoluționare) care „denunțau ocupația românească a Basarabiei” și chemau la „unitatea populației basarabene pentru proclamarea unei republici sovietice”.

Comitetul Revoluționar, compus din Andrei Kliușnikov, Iustin Batișcev, Nikita Lisovoi, Ivan Bejan (zis Kolțov), Leonte Țurcan, Grigori Cernenko și Andrei Stanțenko, urma să declanșeze la Tatarbunar o revoltă armată împotriva autorităților române, cu sprijinul organizațiilor comuniste din Basarabia.

Conducătorii operațiunii sperau ca întreaga populație din Basarabia să se răscoale împotriva armatei române și că mișcarea revoluționară va cuprinde întreaga Basarabie.

În noaptea de 15/16 septembrie, rebelii au pus stăpânire pe comună, fiind tăiate firele telefonice, instalate santinele la toate intrările și ieșirile comunei, precum și pe străzile principale și arborate drapele roșii.

Un grup condus de Grigori Cernenko a atacat postul de jandarmi și i-a omorât pe comandant și pe cei doi soldați. Nenin le-a comunicat autorităților din sat (primarul, perceptorul, notarul, dirigintele oficiului poștal și toți funcționarii) că este revoluție, iar Basarabia s-a proclamat „republică moldovenească sovietică”.

Sătenii au fost convocați la sediul primăriei, unde Nenin a ținut un discurs în care afirma că în „Basarabia se instalase puterea sovietică și că localitatea nu mai aparținea României”.

El le-a comunicat sătenilor că Armata Roșie a intrat în Basarabia pentru a alunga armatele române și le-a cerut să se înarmeze și să lupte contra trupelor române.

Pentru a arăta că sprijină rebeliunea, în zilele de 15, 16 și 17 septembrie, artileria sovietică din Ovidiopol, pe malul stâng al Nistrului, efectua manevre militare de tragere.

Bande de agitatori bolșevici de câte 20-30 de persoane au preluat conducerea și în satele Cișmele, Achmanghit, Nerușai, Mihăileni și Galilești din sudul Basarabiei, intimidând restul populației. Rebelii au creat autorități sovietice - comitete revoluționare, unități de miliție populară și Gărzile Roșii.

Numărul persoanelor răsculate s-a ridicat la 4000-6000 de persoane, în majoritate covârșitoare de etnie ucraineană, rusă, bulgară, găgăuză etc.

Rebeliunea nu a fost susținută de țăranii români și de germanii basarabeni.

Pentru reprimarea rebeliunii, guvernul României a trimis trupe de artilerie din Corpul III al Armatei Române și o unitate de marină.

Primele unități militare de la Cetatea Albă au ajuns în zonă în seara zilei de 16 septembrie 1924 și s-au luptat cu rebelii la podul dintre Tatarbunar și Achmanghit, împușcându-l mortal pe Ivan Bejan (Kolțov).

În zorii zilei de 18 septembrie, trupele române au luat cu asalt Tatarbunarul - centrul răscoalei, supunând localitatea unui atac de artilerie.

Nereușind să țină piept armatei, Nenin a renunțat la luptă și a ordonat rebelilor retragerea spre Galilești, apoi să încerce să ajungă la Marea Neagră.

Pe drum, trupele rebelilor au fost atacate de o patrulă de frontieră, compusă din 20 de soldați, care s-a luptat cu insurgenții până li s-a terminat muniția, după care au fost capturați și dezarmați.

Ulterior, rebelii au fost ajunși de un detașament mai mare de soldați, s-au luptat cu ei, dar nu au reușit să reziste. Armata a reușit să captureze 120 de rebeli.

În același timp, liderii revoltei, Nenin și Iustin Batișcev, au fugit cu un automobil, pe care l-au abandonat dincolo de Galilești. Nenin a fugit spre mlaștinile sărate de pe malul mării, dar la 19 septembrie a fost suprins de un jandarm care l-a împușcat mortal.

La 19 septembrie, după trei zile de lupte în care au murit sute de rebeli și au fost arestați 489 (287 dintre aceștia fiind judecați).

Kliușnikov și alți lideri ai rebelilor au fost uciși în timpul luptelor cu trupele românești, iar revolta a fost înăbușită. După alte patru zile, au fost stinse și celelalte focare ale răscoalei.

În Arhiva de istorie orală – RADOR se păstrează singura înregistrare audio cu un martor al evenimentelor de la Tatarbunar din 1924: Constantin Borș – ofițer aspirant pe canoniera Ghiculescu.

“Pe 18 saptembrie [1924], pe la două – trei noaptea a început să zbârnâie telegraful de pe canoniera Ghiculescu. Am primit ordin să plecăm imediat în Baia Jibrieni la Tatar Bunar pentru că acolo este răscoală.

S-a dat ordin “la posturile de plecare”. Canoniera a oprit în față localității Tatar Bunar. Am lansat la apă o barcă. Comandantul a vrut să debarce să vadă ce s-a întâmplat. M-am rugat de comandant să mă ia și pe mine. Eu eram un simplu ofițer la bord – eram aspirant, încă nu fusesem înaintat sublocotenent. Comandantul a fost de acord, așa că am debarcat în satul Tatar Bunar.

De pe canoniera Ghiculescu au debarcat doar opt – zece marinari și doi ofițeri: comandantul și eu.

Noi ne-am dus neînarmați pentru că în timpul ăsta tot satul fusese ocupat de armata de uscat. La intrarea în sat era un podeț.

Pe podețul ăsta era un rus împușcat drept în cap, în frunte [probabil Ivan Bejan – Kolțov, unul dintre conducătorii bolșevici]. Era lăsat acolo jos.

Locuitorii satului Tatar Bunar erau grozav de speriați fiindcă intraseră în sat trupe terestre care i-au ajutat pe grăniceri. În lupta care a avut loc au fost uciși mai mulți bolșevici. Și grănicerii au avut pierderi: doi morți și mai mulți răniți care au fost imediat evacuați. Au fost răniți și din sat. Tot satul era speriat. Stăteau închiși în case. Se uitau la noi și credeau că am venit să-i omorâm. Când au văzut că suntem marinari s-au speriat și mai tare.

De la debarcader la pichetul grăniceresc era cam jumătate de kilometru. Am fost și la pichetul grăniceresc care era o clădire ușoară cu două camere. Pichetul era străpuns de multe gloanțe trase de bolșevici.

În localitatea Tatar Bunar, noi, marinarii, am rămas până seara. Seara ne-am întors pe canoniera Ghiculescu. În zonă am rămas vreo patru – cinci zile.

Făceam patrulări de la Baia Jibrieni până la granița rusească. Vroiam să-i prindem pe cei care ar fi vrut să fugă la ruși, pe mare, cu lotcile. Am navigat cu luminile stinse ca să punem mâna pe ei. N-am prins nici unul. Asta a fost Tatar Bunar.”

[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1996 – Centrul de Istorie Orală al Radiodifuziunii Române, „Gheorghe I. Brătianu”]

În perioada 24 august - 2 decembrie 1925, timp de mai bine de trei luni (103 zile), s-a desfășurat la Chișinău procesul participanților la revolta armată de la Tatarbunar (supranumit în presă „Procesul celor 500”).

Dosarul conținea aproximativ 70 000 de pagini, iar verdictul - 180. În cursul procesului au fost anchetate peste 500 de persoane, dintre care 287 au fost inculpate.

După finalizarea procesului, majoritatea celor arestați au fost achitați de instanță.

Un număr de 85 rebeli au fost condamnați la pedepse cu închisoarea: majoritatea la pedepse între 6 luni și 6 ani, doi - la 15 ani muncă silnică și Iustin Batișcev - la muncă silnică pe viață.

În apărarea rebelilor s-au ridicat personalități de renume mondial, precum Albert Einstein, Maxim Gorki, Romain Rolland, Louis Aragon sau George Bernand Shaw.

Au fost și personalități care au susținut poziția României, cum ar fi profesorul Charles Upson Clark de la Universitatea Columbia din SUA, care susținea că „rebeliunea de la Tatar-Bunar a fost în esență exemplul cel mai frapant al unui raid comunist, organizat din afară (...) și nu o revoluție locală împotriva condițiilor intolerabile datorate asupririi românești, așa cum a fost prezentată de către presa socialistă din toate țările”.

Dintre cei 85 de condamnați, nici unul nu era român. În acest proces s-a intenționat demonstrarea faptului că răscoala de la Tatarbunar a fost organizată de URSS.

Detaliu al monumentului ridicat în epoca sovietică a Ucrainei. Credit: ionitas.ro

În același timp, la București parlamentarii români au mulțumit coloniștilor germani, care în timpul răscoalei au fost de partea jandarmeriei române și au sprijinit-o în lupta contra rebelilor.

Atât subsecretarul de stat al Internelor, Gheorghe Tătărescu, cât și ministrul instrucțiunii publice, Ion Inculeț s-au adresat în limba germană coloniștilor și le-au promis că își vor putea păstra școlile lor cu predare în limba maternă

Eșecul evenimentelor de la Tatarbunar, a forțat conducerea URSS să schimbe strategia de activitate în regiune.

Astfel, la 12 octombrie 1924, este înființat pe malul stâng al Nistrului, un stat artificial denumit Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), cu capitala în orașul Balta (iar mai apoi la Tiraspol).

Noul stat era în componența RSS Ucraineană și avea 210 km lungime și 95 km lățime.

Monumentul de la Tatarbunar, astăzi. Credit. agora.md

Contribuţii editoriale: dl. col. Liviu Corciu, director al Arhivelor Militare Naţionale Române despre procesul participanţilor la rebeliunea de la Tatarbunar. Un interviu realizat de Mirela Băzăvan

Integral, aici:

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 30 septembrie 2024 (integral)

Regia de montaj: Alina Iaurum şi Mădălina Niculae

Regia de emisie: Claudia Buzică şi Cornel Moroianu

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro