Structuri administrative în istoria României (1920 – 1968)

Experienţa Vechiului Regat în materie de administraţie a teritoriului a precumpănit prin voinţa politică a PNL, a prim ministrului I.C. Brătianu în preajma promulgării Decretului-lege 1462 din 4 aprilie 1920, prin care s-a pus capăt tuturor formelor regionale de

conducere.

De la Unire – 1918, timp de doi ani, provinciile istorice revenite la Ţara-mamă prin voinţa cetăţenilor săi s-au guvernat singure, însă au avut şi reprezentanţi la Bucureşti pentru a face mai lin procesul de unificare administrativă.

Fiecare provincie românească venise cu model distinct de organizare teritorială. Transilvania cu cele 25 de comitate şi comune, Bucovina cu 11 căpitănii fără personalitate juridică, cu teritorii domeniale, cu oraşe cu statut şi comune, Basarabia cu gubernia sau provincia, judeţul şi volostea(comuna), cu 8 judeţe divizate în ocoale.

Cu atât mai mari erau problemele de compatibilitate între aceste forme administrative şi ceea ce reprezenta Vechiul Regat cu cele 37 de judeţe ale sale. A durat mult disputa ivită pe marginea unei legi a administrării teritoriului, dacă va fi una bazată de centralizare sau dimpotrivă pe autonomie. În primii ani de după Unire au circulat ca idei şi intenţii ale partidelor sau intelectualilor proiecte diferite, cu abordări diferite. Proiectul PNL cu şapte regiuni şi Consilii, Negruzzi cu provincii, comisia Simion Mehedinţi în 1920 cu regiuni, proiectele Argetoianu din 1921 şi 1931 cu 9 regiuni şi Consilii regionale, cât şi proiectul

Partidului Naţional Român (Transilvania) din 1922, axat pe formarea provinciilor.

Majoritatea proiectelor sugerau deconcentrarea puterii sau în termenii de azi, puneau în discuţie statutul de autonomie locală.

În cea mai mare parte a perioadei enunţate în titlul ediţiei de faţă, abordările de reformare a administraţiei Statului Român au fost parazitate de curentul politicianist al epocii, deturnând conţinutul pozitiv al fiecărei legi, aşa după cum afirmă şi invitaţii ediţiei de faţă şi

pe care-i puteţi asculta în fişierul audio alăturat.

La 14 iunie 1925 intră în vigoare legea pentru unificare administrativă. La 5 august 1929 este adoptată legea administraţiei locale, de concepţie naţional-ţărănistă. În cei şapte ani de funcţionare a fost amendată de 14 ori. La 27 martie 1936 intră în vigoare o nouă

lege a administraţiei, în care erau prevăzute servicii şi funcţiuni în caz de război.

În timpul regimului de autoritate monarhică, cunoscut mai mult prin Dictatura regală a lui Carol al II-lea apare o nouă unitate administrativă, în afara judeţului, plăşilor şi comunei, ţinutul, superioare acestora. Ţinutul era condus de un guvernator sau rezident regal numit de monarh, ca dealtfel şi primarii numiţi de prefect pe o durată de şase ani, identic ca şi rezidentul regal. Din 14 august 1938 România interbelică se diviza în următoarele zece unităţi sau ţinuturi: Argeş-Bucegi, Dunărea de Jos, Ţinutul Mării, Mureş, Nistru, Prut, Someş, Suceava, Timiş.

Armand Călinescu, ministru de interne în guvernul patriarhului Miron Cristea scria în însemnările sale referitoare la rezidentul regal: ” ...să nu fie un om politic. Să fie o figură reprezentativă, cu autoritate. Poate fi şi bătrân, dacă i se dă un secretar general tânăr”. Printre calităţile unui rezident regal, prestigiul, onestitatea şi capacitatea de muncă, erau favorizante. Noul regim cerea oameni degajaţi de clientela politică. În aceiaşi perioadă, dreptul de vot îl aveau agricultorii şi cei cu munci manuale, votanţi din comerţ şi

industrie, precum şi cei cu ocupaţii intelectuale cu impozitele plătite la zi. După război, România rămăsese cu 58 de judeţe din 71, cu 424 de plăşi şi 6 276 de comune.

Instalarea regimului comunist şi adoptarea Constituţiei din 1948 au transformat harta administrativă în una cu 28 de regiuni compuse din 177 de raioane şi 4 052 de comune. Un import al modelului sovietic într-o ţară ocupată.

La 3 decembrie 1950, puterea locală era distribuită prin alegeri către sfaturi populare regionale, raionale, orăşeneşti şi comunale.

Constituţia din 1952 refăcea administrativ România şi în spiritul rezolvării problemei naţionale, aşa cum era împărtăşit de Moscova.

De-acum funcţionau 18 regiuni, dintre care una pe criterii etnice: Regiunea Autonomă Maghiară(RAM) cu raioanele : Ciuc, Gheorgheni, Odorhei, Reghin, Sângeorgiu de Pădure, Sfântul Gheorghe, Târgu Mureş, Târgu Secuiesc, Topliţa.

În anii 1956 si 1960 au loc alte modificări în structura administrativ -teritorială a ţării. În 1956, regiunea Arad este unită cu Timişoara, în regiunea Banat, Bârlad este împărţită între Bacău, Iaşi şi Galaţi.

În anul 1960, numărul regiunilor scade la 16. Regiunea Autonomă maghiară devine Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, la dimensiunile aproximative ale actualului judeţ Mureş.

Schimbarea de lider al partidului unic, adoptarea unei noi Constituţii în anul 1965, desprinderea de comandamentele ideologice ale Moscovei impun o nouă reorganizare administrativ-teritorială. Se revine la unitatea judeţ, cu un proiect iniţial ce se referea la 37 de judeţe, însă care au ajuns 39 şi municipiul Bucureşti.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 9 aprilie 2012:

Consultant ştiinţific : dr. Olga Sandu

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare şi de la adresa : www.romania-actualitati.ro

Următoarea ediţie a emisiunii o puteţi urmări luni, 23 aprilie 2012