"Stat şi Biserică în Moldova medievală - o introducere"

Ideea dominantă a evului mediu a constituit-o providenţialismul.

Tot ce se întâmplă pe Pământ este din voia lui Dumnezeu.

Omul medieval era un homo religiosus, credea în semne şi miracole, pleca în pelerinaj, se ruga în faţa moaştelor, sta de vorbă cu Dumnezeu şi cu sfinţii. Întrucât lumea a fost creată de Dumnezeu şi i se supune Lui, toate evenimentele naturale care perturbau armonia universului erau percepute ca gesturi divine de avertizare sau de sancţionare, ori ca rezultat al acţiunii diavolului.

Concepţia creştină devine obligatorie nu numai pentru ierarhi şi cărturari, dar şi pentru cârmuitori, fie că acela era cneaz, voievod, domnitor sau rege ori împărat.

Pentru partea aceasta de Europeă medievală, Biserica Răsăriteană a cultivat pravoslavia, rădăcinile venind de la Imperiul Bizantin, de la basilei care au promovat o firească şi adâncă colaborare la conducerea statului cu puterea politică reprezentată de domnitor.

Statul şi Biserica în Evul mediu au acţionat într-o concordie sau cum s-a mai spus într-o simfonie după model bizantin.

Domnitorul încă de la începutul misiunii sale era uns ca reprezentant al lui Dumnezeu, trecând dincolo de formula protocolară: „ mare singur stăpânitor cu mila sau din mila lui Dumnezeu...”

Un document datat este „Letopiseţul de când s-a început cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei (1359-1504)” şi în care este menţionat şi domnitorul Roman Muşat I.

Spre deosebire, în Rusia, autocraţia sau singur-stăpânirea a prins rădăcini un veac mai târziu prin încoronarea lui Dimitri, fiul lui Ivan cel Tânăr, căsătorit cu Elena Voloşanca, fiica lui Ştefan al III-lea, sau cel Mare şi în zilele noastre şi cel Sfânt.

Tradiţia spune că, după fiecare luptă, Ştefan cel Mare ridica o biserică sau o mănăstire, ea fiind confirmată aproape în totalitate de mărturiile documentare.

Ştefan a ridicat mănăstirile Putna şi Volovăţul, a construit biserici noi la mănăstirile Neamţ, Bistriţa, Voroneţ, Taslău, Dobrovăţ şi în afara ţării, la mănăstirea Zografu de la Muntele Athos. La Probota, Moldoviţa şi Homorle a făcut danii, dându-le sate, vii, ţigani şi mertice anuale de sare, vin, ceară etc.

Mult mai numeroase decât mănăstirile au fost bisericile ridicate de Ştefan cel Mare. Ele se întâlneau pe tot cuprinsul Moldovei, unele amintind de vreo biruinţă, altele de vreun fapt însemnat din viaţa voievodului, la: Pătrăuţi, Suceava, Iaşi, Hârlău, Boiereşti, Dorohoi, Huşi, Războieni, Piatra, Răuseni etc.

Ştefan cel Mare s-a înscris în patronajul românesc de la Muntele Athos. Mănăstirea aleasă a fost Zografu, care purta hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi căreia îi trimitea anual suma de 100 de galbeni „pentru a-l scrie la proscomidie pe el şi pe soţia lui şi pe copiii, Alexandru şi Elena, ca să-i cânte sâmbăta seara câte un paraclis şi maslu”. De alte mari danii sau de reparaţii s-au bucurat şi mănăstirile Cutlumuş şi Sfântul Pavel de la Muntele Athos.

Papa Sixtus al IV-lea îl numea „Atletul lui Hristos”. Din nefericire, din partea monarhilor creştini ai vremii, Ştefan n-a primit decât laude, dar niciodată ajutor concret. Singurul sprijin sufletesc pe care l-a avut cu adevărat a fost credinţa în Dumnezeu, mărturisire afirmată cu tărie de fiecare dată.

Victoria de la Baia împotriva ungurilor „cu ajutorul lui Dumnezeu a obţinut-o”; pentru biruinţa de la Vaslui „Domnul să fie lăudat”; înfrângerea de la Valea-Albă, Războieni „a stat în voinţa lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate şi lăudat fie numele Său”, statele creştine din Europa „Dumnezeu le-a supus păgânismului pentru păcatele noastre”.

În scrisori şi în solii folosea adesea sintagma „să dea Dumnezeu ca duşmanii noştri să ajungă sub picioarele noastre şi sub săbiile noastre”. Utiliza cu modificări minime în aproape toate documentele o formulă de jurământ creştină: „făgăduim pe cinstea noastră şi pe credinţa noastră creştinească fără nici un gând ascuns şi fără nici o şovăire, fără înşelăciune şi fără viclenie”

Cerinţele morale ale Bisericii la urcarea pe tron a domnitorului erau destul de precise: spirit justiţiar, milostiv, responsabil faţă de Biserică şi enoriaşi, bun creştin.

Scopul comun : întărirea statului şi consolidarea supuşilor săi. În timp ce Biserica rânduieşte ce ce sunt ale lui Dumnezeu, Statul are grijă de cele laice, pământeşti.

În concepţia de atunci, statul trebuia să aibă grijă de Biserică sa, să-i apere credinţa şi pe credincioşi, să se îngrijească de bunăstarea şi siguranţa preoţimii. Să-i apere pe cetăţenii ţării de orice atentat la libertatea lor, înruriri şi amestec străin.

Legătura dintre Stat şi Biserică care a dăinuit secole de-a rândul a fost chezăşia pentru salvgardarea principatului, atât în interior, cât şi în afara sa.

Domnitorii Moldovei medievale au respectat tradiţia şi ambivalenţa formulei de guvernare, suport pentru promovarea unei politici externe de conservare a creştinişmului în faţa pericolului reprezentat de ofensiva musulmană în dese rânduri îndeplinind cu succes de multe ori obiectivele defensivei cruciate.

Acolo unde armele n-au putu obţine efectul dorit au răzbit înţelepciunea, diplomaţia şi compromisul. Ţările Române n-au avut parte de soarta celorlalţi vecini, au fost autonome faţă de Imperiul Otoman, însă nu au devenit provincii de tip paşalâc, sub administrare otomană.

Cel puţin până în secolul al XVIII-lea, domnitorii Moldovei au ţinut trează cu ajutorul mediului ecleziastic, al Bisericii Răsăritene conştiinţa creştină a naţiei.

Tot Biserica a fost instituţia care a aplanat conflictele apărute între domnitorii Ţărilor Române ca şi reafirmarea religiei creştine ortodoxe în faţa creştinilor occidentali, a Bisericii Catolice, a perturbărilor şi schismelor ce-au apărut odată cu Reforma.

Dovezile acestei colaborări dintre Stat şi Biserică se găsesc şi astăzi pe cuprinsul Moldovei, suita de biserici şi mânăstiri cu vechime, ctitorite de domnitorii săi, cât şi în conştiinţa contemporanilor.

Cu toate nedreptăţile pricinuite, autoritatea bisericească şi-a păstrat constant atitudinea de supunere faţă de Stat, dar de neacceptare a unor credinţe şi practici religioase contrare învăţăturii creştine, apărându-şi mereu libertatea de conștiință şi reclamând-o în orice împrejurare potrivit cuvintelor Scripturii care spunea că se cade a asculta mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

În baza statutului său autonom, Biserica era asociată la conducerea politică a statului. Primul sfătuitor al domnitorului a fost mitropolitul. Tot Biserica se ocupa cu opera de culturalizare, educare şi de asistenţă socială. Mitropoliţii Teoctist, Varlam, Dosoftei au fost dintre cei mai hotărâţi apărătoi ai cuvântului scris şi cei mai inovativi pentru păstratea unei limbi scrise şi vorbite, pentru avântul tipăririi de carte românească.

Biserica afăcut şi operă socială prin aşezămintele pentru sărmani, orfani şi bolnavi, spitalele fiind locuri de alinare cu mult înainte ca medicii să lucreze în slujba Statului şi cetăţenilor săi.

Contribuţii editoriale: părinte-profesor dr. Mihai Săsăujan – Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti despre convergenţele dintre Stat şi Biserică în epoca medievală românească. Un interviu de Mirela Băzăvan.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 11 ianuarie 2021 (integral)

Interviu complementar integral: preot profesor dr. Mihai Săsăujan:

Regia de montaj: Alexandru Balaban şi Georgeta Ruse

Regia de emisie: Cristina Creţa şi Oana Popescu

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro