Spaţiul moldo-valah şi instituţiile reformelor (1831 – 1858)

Fără a încerca forţarea unei comparaţii între prestaţia politică şi administrativă a domnitorilor regulamentari (ai Regulamentului Organic, act similar unei constituţii) ne-am propus pentru această ediţie compunerea principalelor acţiuni de conducere politică ale precursorilor momentului paşoptist aşa cum ne relevă documentele şi interpretează cercetătorii istorici.

Tratatul de la Adrianopole (1829) deschide pentru Principate o cale către comunicarea cu Occidentul prin înlesnirea comerţului fluvial, prin redescoperirea ţărilor din vestul continentului a unor state mici, dar bogate în resurse, o lume care fusese obturată de invincibilitatea de până mai ieri a Imperiului Otoman, el însuşi dominant al Centrului Europei o bună bucată de vreme. Era timpul cum spune cronicarul, ca şi în această parte de lume seminţele să dea rod.

Lăsând plasticitatea descrierii la o parte, prestaţia domnitorilor pământeni sau regulamentari refăcea şirul conducerii autohtone, întrerupt timp de un secol de perioada fanariotă.

AUDIO: emisiunea, "Istorica" 21 octombrie 2013:

De data aceasta domnitorii români proveniţi din familiie de boieri mijlocaşi au fost mult mai instruţi şi mai puţin interesaţi de propria agoniseală şi mai mult de un bine general văzut din chenarele epocii în care au trăit.

Desigur au fost şi excepţii. Mihail Strudza, domnitorul Moldovei cu un mandat longeviv în contextul viclean al vremurilor a fost foarte pasionat după exercitarea puterii ca şi după bani şi strângerea averilor.

Alexandru Dimitrie Ghica (aprilie 1834 – 7 octombrie 1842 ), Gheorghe Bibescu ( 1 ianuarie 1843 – 13/25 iunie 1848 ) şi Barbu Dimitrie Ştirbei, frate cu Bibescu ( iunie 1849 – 29 octombrie 1853, 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856 ) au fost domnitorii din Ţara Românească.

Pe când în Moldova au guvernat Mihail Strurdza (1834 – 1849 ) şi Grigore Alexandru Ghica, în două rânduri (mai 1849 – octombrie 1853 şi octombrie 1854 – 3 iunie 1856).

Reformismul lor trebuie cântărit în funcţie de statutul juridic al Moldovei şi Valahiei.

Ambele state se aflau încă sub suzeranitatea Porţii, însă într-un Imperiu Otoman slăbit de propria lipsă de reforme şi în acelaşi timp sub ascensiunea de putere şi influenţă a Rusiei ţariste care s-a considerat protectoarea lumii ortodoxe din sud-estul european şi prezumtivă moştenitoare a Imperiului Bizantin.

Condiţiile economice erau diferite faţă de cele cu un secol în urmă.

Pe lângă încurajarea comerţului, ţările române au mai suferit mutaţii şi în structura agriculturii. S-a intensificat creşterea animalelor de carne – vite, cultura cerealelor a căpătat o importanţă mult mai mare în planurile marilor proprietari de pământuri.

Au fost introduse în cultura agricolă soiuri noi, cartoful şi rapiţa, îmbunătăţirea soiurilor de porumb.

Apar atelierele agricole unde se confecţionează sau se repară unelte. Sunt importate maşini agricole.

Regulamentul Organic prevedea clasificarea personalului lucrător în bresle şi ucenici cu trei categorii aparte. I-au avânt industria alimentară şi textilă. I-au urmat industria extractivă – păcură – şi exploatarea sării şi cărbunelui, aur şi ape minerale.

Apar negustori autohtoni şi corporaţiile lor (desigur nu în valoarea termenului cunoscut, astăzi). Se încearcă impunerea unui regim fiscal fără discriminări – plăteşte fiecare după nivelul câştigului.

Continuuă să lipsească un sistem unic monetar care face ca investiţiile să nu aibă succesul aşteptat.

În Moldova, Mihail Sturdza, în ciuda venalităţii sale, reface 250 de kilometeri de drumuri (e drept că unele treceau şi pe moşiile sale) şi 400 de podeţe din piatră, deschide căi de comunicaţii către Galaţi – Tecuci – Mărăşeşti – Bacău – Roman – Cornu Luncii şi Iaşi – Tecuci – Galaţi.

Încurajează fînfiinţarea Academiei Mihăilene, viitoarea Universitate "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, permite aşezarea evreilor( la fel, pe proprietăţile sale) a eliberat ţiganii din robie de pe terenurile domniei şi pe cei mânăstireşti, în anul 1835 înfiinţează Institutul de arte şi meşteşuguri.

Succesorul său, Grigore Alexandru Ghica continuuă efortul reformator prin desfiinţarea dijmei, reglementează raporturile de muncă între proprietari şi muncitori, creează premisele înfinţării unei şcoli de ingineri, îngrădeşte abuzurile, stimulează exporturile, apare învăţământul cu trei grade de predare obligatorie în limba română, apare viitoare facultate de medicină, ca de altfel şi şcolile superioare de drept şi filosofie.

A introdus telegraful şi a promulgat legea privind reformarea corpului slujitorilor, prima lege a jandarmeriei române. Ca şi Gheorghe Bibescu în Tara Românescă, Grigore Alexandru Ghica, în Moldova a fost un promotor al Unirii Principatelor.

Un fapt mai puţin cunoscut este că domnitorii pământeni au dispus de un exerciţiu bugetar care după mult timp a înregistrat excedente. Cel puţin până la 1848. După ocuparea ţării de către ruşi şi în contextul războiului din Crimeea, de austrieci, ambele state româneşti s-au confruntat cu o severă lipsă de bani din cauza costurilor mari de întreţinere a armatelor ocupantului.

Domnitorii post-paşoptişti au încercat să continue reformele, însă au avut mai puţin succes.

Convenţia ruso-turcă de la Balta Liman din anul 1849 limita drastic gradul de autonomie politică şi administrativă al domnitorilor din Principate.

Mandatul lor era de şapte ani, fiecare din cei doi domni şi-au încheiat domnia fiind înlocuiţi cu caimacani, ca soluţie politică a Congresului de pace de la Paris – Rusia pierduse răboiul cu Imperiul otoman, căruia i se raliase şi alte Puteri europene – între 1856 şi 1858.

Ar mai putea fi de reamintit că slăbirea puterii domneşti a fost cauzată şi de influenţa guvernatorilor speciali pe care i-a deplasat Rusia şi Austria în Principate.

Desigur că mişcările revoluţionare sau activitatea membrilor Comitetelor revoluţionare nu au trecut neobservate de către domnitorii regulamentari. În Moldova, abilităţile domnitorului Mihail Sturdza au contat mult pentru demantelarea proiectelor politice ce vizau schimbarea sistemului, iar în Ţara Românească, Barbu Ştirbei, chiar dacă a cerut pedepsirea revoluţionarilor, în anul 1853 le-a graţiat pedepsele cu închisoarea.

Nucleul revoluţionar refugiat în capitalele europene, în special la Paris a pregătit următoarea etapă a procesului istoric. Unirea Principatelor. O pregătire prin cultivarea relaţiilor şi multă publicitate în favoarea actului unirii.

Contribuţii editoriale : prof. dr. Daniela Buşă – Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir" - Călători străini în Ţările Române şi tabloul unei epoci. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Ne puteţi scrie la istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare pe Internet la adresa : www.romania-actualitati.ro