Scurtă istorie a fotografiei din România

Carol Pop de Szathmary este considerat părintele fotografiei din România. În epoca sa, România se rezuma la Ţările Române, Principatele Unite şi apoi, Vechiul Regat.

Ne-am propus o călătorie într-un ritm accelerat prin lumea fotografiei de la noi, străbătând în timp o distanţă apreciabilă, altfel, până aproape de zilele noastre.

Carol Pop de Szathmary, ungur prin naştere, român prin operă şi destin. Este unul dintre primii etnografi ai locului, desenele şi acuarelele sale, apoi fotografiile pe sticlă constituie mărturii ale unui efort nepreţuit pentru tezaurul nostru.

Szathmary a dus o viaţă de boem într-o bună perioadă a vieţii sale, însă copilăria şi tinereţea nu au fost dintre cele mai plăcute.

Cu un oarecare grad de încredere, putem afirma că şi-a făcut pregătirea la Paris, însă îl întâlnim şi la Budapesta, ca şi la Viena. Seriozitatea şi capacitatea de muncă sunt alte două constante ale activităţii şi vieţii sale.

Am insistat pe figura polivalentă a lui Carol Pop de Szathmary pentru că miercuri 19 decembrie 2012 va fi lansat un album dedicat personalităţii sale, dar şi pentru că ar fi fost păcat să nu-i omagiem bicentenarul.

Carol Pop de Szathmary a fost şi primul fotograf de război. Conflictul ruso-otoman din Crimeea (1853-1854).

L-a imortalizat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cât şi pe viitorul rege Carol I al României.

Înaintea acestora a mai fost şi pictorul domnilor pământeni, cu deosebire în Ţara Românească, înainte şi după revoluţia paşoptistă.

Franz Duschek şi A.E. Reiser au fost ceilalţi fotografi ai acestui triumvirat care i-au succedat lui Szathmary cu un succes real. Între grupul celor trei şi viitoarea generaţie n-a fost decât un pas.

Franz Mandy s-a dovedit a fi cel mai bun. A debutat în preajma Războiului de independenţă, cu scene statice, însă de mare efect asupra privitorului atent, "Intrarea Armatei Române în Bucureşti – octombrie 1877”, ar putea fi dată de exemplu.

Recunoaşterea a venit rapid, fiind numit "fotograf al Curtei Domnesci”, cât şi de "fotograf al M.S.A. Doamnei”, fotograf particular al Reginei Elisabeta.

Cu toate acestea, în arhive sunt prezente multe fotografii care o arată pe Principesa - pe atunci – Maria. Alături de Ioan Spirescu a introdus şi fotografia în "culori”. Fotografie monocromă, diferite de cele obişnuite doar prin nuanţă: verde, roşiatică, albăstruie.

Ioan Spirescu, Franz Duschek-fiul şi Gustav Waber vor surprinde Capitala împodobită pentru vizita împăratului Franz Josef în România, fotografii premiate la Paris.

Iosif Berman este un alt fotograf ce a făcut carieră. Fiind vorba de a doua decadă a secolului trecut, avem de-a face cu o schimbare a mijloacelor de expresie şi a tehnicii de lucru.

Se lucra în continuare pe plăci fotografice, însă apariţia filmului îngust şi a camerelor de fotografiat portabile va aduce un nou gen în fotografie: instantaneul.

Berman este cel care a profitat cel mai mult de pe urma acestor schimbări – revoluţionare - în materie.

Jurnalele foloseau intens fotografia în ajutorul genurilor publicistice întrebuinţate, Berman fiind angajat al cotidianelor "Adevărul” şi "Dimineaţa”.

Cronica ilustrată a domniei regelui Carol al II-lea o datorăm lui Iosif Berman.

Tot el a făcut parte din echipa de cercetări sociologice condusă de profesorul Dimitrie Gusti, cu o bogată colecţie de imagini din aproape toate regiunile ţării.

Contemporan cu Berman a fost şi Nicolae Ionescu. De la el ne-au rămas mii de clişee cu scene surprinse din viaţa cotidiană a Capitalei, un oraş cosmopolit în perioada interbelică.

Spre deosebire de Berman, Nicolae Ionescu a captat prin lentila aparatului, instantanee din centrul oraşului, celălalt insistând asupra vieţii de la periferii.

Nicolae Ionescu a fost autorul operei de înregistrare pe peliculă fotografică a sute de locuri din România, după război, completând lipsa probelor documentare în acest spaţiu.

Willy Pragher (fost Prager), german de origine, însă cu bunici din România, în Transilvania a fost cronicarul ultimelor zile de pace, cu celebra de-acum fotografie a mulţimii din Piaţa Palatului Regal la 22 iunie 1941, când România a intrat în război pentru recuperarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord.

Willy Pragher a lăsat o colecţie impresionantă, poate cea mai mare, de imagini fotografice despre România. 13 000 de fotograme. Se găsesc la Arhivele statului din Freiburg, Germania.

Fotografi buni au fost şi după război, însă se cunosc prea puţine despre ei. Odată pacea revenită, majoritatea statelor europene au avut de suportat opera de reconstrucţie.

Nici România nu a putut evita acest deznodământ. În felul acesta se poate explica declinul artei fotografice, în afara apariţiei subiectivităţii dictate de raţiuni ideologice.

Alături de alte state din regiune au mai adăugat în existenţa lor şi repercusiunile politicii "sferelor de influenţă”, partea de Est a continentului fiind distribuită în zona sovietică.

În anii 60-70 ai secolului trecut, fotografia a fost mult mai bine reprezentată.

Chiar sub condiţii diferite sau departe de cele pe care le-au avut artiştii fotografi din Vestul continentului, fotografii români au produs suficiente dovezi ale capacităţii lor artistice.

În fişierul sonor avem o punere la subiect cu alţi doi invitaţi, în care ne sunt povestite aspecte ale artiştilor fotografi ai perioadei.

Contribuţii editoriale: dl. Francisc Vaida, artist fotograf, critic şi profesor cu o cronică a evoluţiei fotografiei de după război.

De asemenea, dl. Tudor Octavian ne vorbeşte despre unul dintre cei mai talentaţi artişti fotografi ai anilor 70-80 : Aurel Mihailopol. Interviuri de Mirela Băzăvan.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 17 decembrie 2012:

Ne puteţi scrie la istorica@radioromania.ro.

Până la următoarea întâlnire – 7 ianuarie 2013 – echipa emisiunii "Istorica” vă urează Crăciun fericit şi un An Nou cu speranţă şi bucurii!