Scurt istoric al Unirii Principatelor

Unirea Principatelor, cel puţin o uniune personală până la recunoaşterea sa deplină a fost rezultatul mai multor condiţii îndepliniteatât di spaţiul intern, cât şi datoraţi factorilor externi.

Perioada prevoluţionară prin domniile pământele din Ţara Românescă şi Moldova a netezit drumul spre unionism, după cum procesul revoluţionar l-a accelerat cu preponderenţă în Muntenia pe termen scurt, iar în Moldova în ciuda insuccesului inţial a adus ulterior mai multă consistenţă.

Invitaţii ediţiei au acordat o substanţială atenţie acestei perioade de dinaintea întregirii, a momentului unionist, dedicat domnitorilor Barbu Ştirbei în Valahia şi Grigore Ghica în Moldova.

Şansa unionistă a fost fructificată cu ajutorul unor elite politice şi culturale înainte de toate, cu experienţa conducerii societăţilor occidentale însă pătrunse de un spirit patriotic şi naţional, probabil unic în istoria noastră.

„Amanetarea cămăşilor la muntele de pietate” după cum avea să spună un fruntaş al grupării liberal-radicale arată până unde ajunseseră corifeii unionişti să meargă pentru împlinirea unui ideal naţional.

Contextul extern a fost favorabil Principatelor, însă fără activismul, forţa şi hotărârea contributorilor spre unificate nu s-ar fi realizat progrese extraordinare.

Cert e că declanşarea ostilităţilor dintre Marile Puteri Europene în „chestiunea orientală a ajutat decisiv la îndeplinirea obiectivelor noastre politice.

Imperiul Habsburgic era interesat statele italiene şi de împiedicarea unificării acestora însă avea să întâmpine rezistenţa Franţei, la rândul ei interesată să desfăşoare o campanie prelungită de influenţare şi sprijinire a unui front întins până în Europa Răsăriteană pentru a bloca iniţiativele războinice ale celor trei imperii din epocă.

Anglia îşi dorea conservarea influenţei şi stăpânirea mărilor, iar o eventuală deschidere a Rusiei la mări calde, aşa cum decurgea din politica sa tradiţională de a deveni a Treia Romă, inclusiv controlul asupra Constantinopolului, strica planurile engleze, franceze şi lumii germane.

Împeriul Ţarist la rândul său aflat în plină expansiune nu putea decât să împiedice o eventuală unificare a Principatelor danubiene care ar fi ajuns în sfera de influenţă a adversarilor săi.

Imperiul otoman îşi propunea conservarea teritoriului şi a zonelor de influenţă, decăderea sa fiind accentuată de pierderea unor provincii ca Moldova şi Ţara Românească, precum şi protejarea strâmtorilor şi ieşirea la Marea Mediterană. Natural Imperiul otoman avea cel puţin o jumătate de secol de înfruntări militare cu Rusia Ţaristă, deci un motiv să sprijine o coaliţie de state în confruntarea din Crimeea sau războiul oriental (1853-1856).

Cert este că stabilitatea conferită de înţelegerile din cadrul Congresului de la Viena sau era postnapoleoniană se apropia de sfârşit, Occidentul fiind convins că putea trece la refacerea puterii şi influenţei sale pe continent.

În această agendă sau încrengătură de interese, Principatele solicitau la rându-le satisfacerea propriilor interese. Din această perspectivă parcursul politic şi diplomatic sinuos al reprezentanţilor ori făuritorilor unirii Principatelor este şi mai bine pus în valoare, subliniat, scos în evidenţă.

Agenda europeană a condiţionării Unirii principatelor a fost de asemenea un obstacol serios pentru unionişti. Marile puteri europene voiau o unire formală fără complicaţii ulterioare pentru interesele lor, în sensul existenţei în continuare a două pguverne, doi domnitori, două foruri deliberative sau parlamente, garanţi ai procesului ceea ce nu corespundea cu cererile româneşti.

Alegerea aceluiaşi domnitor în ambele principate şi politica faptului împlinit, cât şi acceptarea situaţiei de către Marile Puteri a dus în final cu un paş uriaş mult mai aproape pe românii din cele două principate la recunoaşterea deplină a actului de la 5 şi 24 ianuarie 1859. Acesta – subtilitatea scrutinului electoral – a fost un produs gândit şi înfăptuit de elitele politice din ambele Principate, dovedindu-se după multe secole de aşteptare ca unul câştigător cauzei naţionale.

De altfel, în afara Greciei, Principatele Unite, după 1862, România au fost singurele locuri geografice şi politice apărute ca state mici recunoscute de Marile puteri europene. Un exemplu ce a servit de model şi celor care aspirau la acest nou statut al dreptului internaţional.

Numai şapte ani de domnie sau mai puţin de maximul duratei a două mandate de preşedinte de republică din ziua de azi a avut la dispoziţie, domnitorul Alexandru I. Cuza pentru a iniţia fundamentele statului modern român.

Am putea spune şi mai puţin, întrucât primii trei ani de la dubla sa alegegere ca domnitor au făcut parte dintr-o perioadă de tranziţie şi recunoaştere internaţională.

După insuccesele avute cu primul guvern şi primul Parlament, la al doilea cabinet condus de data aceasta de Mihail Kogălniceanu a început opera de reformare a statului.

Prima și cea mai puțin cunoscută dintre legi este cea care a pus bazele administrației locale - legea comunală și legea consiliilor județene (adoptate în martie 1864), care mai fuseseră însă dezbătute și anterior.

Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale, mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăși formau un judeţ.

Administraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, adică în funcție de avere, iar în fruntea administraţiei judeţului se afla un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar.

Secularizarea averilor mânăstirești

Puţin peste un sfert din totalul proprietăților funciare era deținut de mânăstiri închinate celor de la Muntele Athos, Asia Mică sau celor de la Sfântul Mormânt. Această formă de finanţare iniţiată de domnitori la momentul secularizării era o poartă deschisă pentru venituri care ieşeau din ţară.

Domnitorul a introdus o taxă de 10% asupra veniturilor bisericii, a interzis tăierea abuzivă a pădurilor mânăstirești, a interzis slujbele în limba greacă, iar egumenii greci au fost obligați să restituie toate bunurile și obiectele de cult bisericilor românești.

Legea asupra Instrucţiunii a Principatelor Unite va fi promulgată la 25 noiembrie 1864 și instituia școala primară, secundară, superioară şi particulară.

Marea noutate consta în obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei publice primare, primele patru clase.

Legea sancţiona cu amendă pe părinţii ai căror copii nu erau înscrişi sau care nu frecventau şcoala.

Educația era gratuită pentru toţi copiii, indiferent de categoria socială din care făceau parte şi era pentru ambele sexe.

O altă prevedere importantă a legii era aceea a unei singure programe şcolare atât pentru învăţământul primar din mediul orăşenesc, cât şi pentru cel din mediul rural.

Programa era aceeași și în învățământul public, și în cel privat. Se trece definitiv de la ortografia chirilică la cea latină.

Legea educaţiei obliga toate comunele să creeze școli, dar comunele nu aveau bani și mai cu seamă nu existau învățători, iar aceasta va fi o problemă greu de rezolvat, prelungindu-se până la reformele lui Spiru Haret.

Prima universitate a fost înfiinţată în 1860 la Iași, a doua va fi cea din București, în 1864.

Tot la București sunt inaugurate Şcoala Naţională de Arte Frumoase, condusă de Theodor Aman, Școala de Medicină Veterinară, Școala Superioară de Științe și Școala Superioară de Litere, care va sta la baza Universității din București.

Legea agrară, adoptată cu greutate în august 1864, a împroprietărit cu pământ peste 400.000 de familii de ţărani, iar 60.000 de alţi ţărani au primit teren pentru casă şi grădină.

Legea prevedea că țăranii puteau plăti statului terenurile într-o perioadă de 30 de ani. Vechii proprietari urmau să fie despăgubiţi într-un termen de 10-15 ani.

Împărțirea s-a făcut și după criterii geografice - în Moldova dintre Carpaţi şi Prut și în Câmpia Română, suprafeţele erau mai mari, astfel că ţăranii puteau primi o suprafaţă de teren mai întinsă - 1,6 ha - faţă de cei din zonele de munte - 1,2 ha.

În total au fost împărțite 1.654.964 hectare, parte din ele provenind din terenurile mânăstirești.

După reformă, țăranii au ajuns să dețină o treime din terenul agricol, restul de 70% fiind deținut de moșieri sau de stat.

Au fost introduse impozitele către stat, printr-un sistem de taxe la nivel național, așa încât veniturile la bugetul comun urmau să crească.

Dacă, până la reformă, țăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească, după aceasta au descoperit obligaţia de a fi contribuabili la bugetul statului.

Legea electorală prevedea împărțirea alegătorilor în două categorii: direcți - știutorii de carte, care împliniseră vârsta de 25 de ani și plăteau o taxă de cel puțin patru galbeni - și cei indirecți (care votau prin delegați), care erau analfabeți, aveau peste 30 de ani, dar care plăteau și ei taxe între 48 și 110 lei.

Cei care nu plăteau nicio taxă nu aveau drept de vot.

„Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris” sau noul text constituţional propus de domnitorul A. I. Cuza, acesta avea dreptul să inițieze legi.

Consiliul de Stat. La recomandarea domnitorului, acesta pregătea şi elabora proiecte de legi, care erau supuse Adunării Elective spre votare.

Parlamentul trebuia doar să le voteze, dar în același timp Vodă avea drept de veto față de legile votate (în cazul în care apăreau modificări nedorite).

Senatul (Corpul Ponderator), înființat atunci, avea 64 de membri, rolul său fiind acela de la a modifica legile adoptate de Adunarea Electivă - Camera după voia domnitorului.

Membri de drept erau mitropolitul țării (care era și președinte) alături de toți episcopii, apoi președintele Curții de Casație și cel mai vechi general din armată.

Restul membrilor Senatului erau numiți jumătate personal de voievod, cealaltă jumătate fiind alcătuită din președinții consiliilor județene.

Decrete-legi au mai fost date şi pentru alte domenii de activitate, în privinţa Ministerului de Război (Apărării), Poliţiei, trupelor de grăniceri, în 1864 a fost adoptat Codul Civil după model francez, dar şi Codul Penal. Codul Civil a avut valabilitate până în anul 2011.

Au luat ființă următoarele instanțe judecătorești:judecătoriile de plasă, tribunalele județene, curțile de apel, curțile de jurați sau Curtea de Casație, care era totodată și instanță de recurs.

A fost organizat și serviciul vamal, la fel și cursul monetar, precum și înființarea unei linii de telegraf ce asigură legătura directă cu Rusia.

Contribuţii editoriale: dl. Dan Falcan, istoric cu detalii despre valoarea istorică a fostului şi viitorului hotel „Concordia” din Bucureşti; dl. Gabriel Pănoiu, actualul proprietar al imobilului care a efectuat restaurarea şi reintroducerea în circuitul turistic şi de patrimoniu al Capitalei. Interviuri realizate de Mirela Băzăvan.

AUDIO: emisiunea „Istorica” - ediţie specială dedicată Unirii Principatelor 24 ianuarie 2024 (integral)

Regia de montaj: Alexandru Balaban şi Mădălina Niculae

Regia de emisie: Claudia Buzică, Costin Iorgulescu şi Nicoleta Rotaru

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.35 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321