România şi Turcia în arhitectura alianţelor defensive

Configuraţia fizică şi politică a hărţii continentului european dobândeşte o nouă înfăţişare după Conferinţa de pace de la Paris(1919-1920).

Cele trei imperii (Habsburgic cu componenta monarhică austro-ungară, Rus şi Otoman) dispar lăsând locul unor noi state naţionale a căror luptă pentru emancipare se desfăşura de mai bine de jumătate de secol.(Aceasta în cazul în care considerăm anul 1848 drept momentul istoric de start al redeşteptării naţionalităţilor)

Învingătorii în frunte cu Franţa şi Marea Britanie, alături de statele asociate impun termenii păcii viitoare pentru următoarele două decenii.România îşi reîntregeşte teritoriul istoric prin unirea provinciilor de la Est, Nord şi Vest, respectiv Basarabia, Bucovina şi Transilvania, aici includem Banatul românesc şi Crişana.

Imperiul otoman intrase în război de partea Puterilor Centrale a ieşit înfrânt ca şi partenerii săi în urma aplicării Armistiţiului şi devine republică laică cu instituţii după un model apunean, însă nu în totalitate democratică. Pentru noul stat turc - cel puţin în primii zece ani, Ankara a evitat să-şi revendice rădăcinile sale imperiale - priorităţile constau în normalizarea relaţiilor cu vecinii, în special cu noua putere sovietică şi aplicarea reformelor care să o aducă cât mai rapid în rândul statelor moderne.

AUDIO: emisiunea "Istorica", ediţia din 8 septembrie 2014:

Punctele comune ale României întregite şi Turciei republicane au constat în păstrarea teritoriului naţional, consolidării instituţiilor de conducere şi obţinerea unui ritm de dezvoltare economică constant.

În practica relaţiilor externe, atât România cât şi Turcia au înţeles că suveranitatea şi păstrarea neutralităţii pe cât e cu putinţă sunti garanţii ale păcii aşa cum şi le-au imaginat conducătorii acestora.

România beneficia de o poziţie strategică în această parte a continentului. Turcia de asemenea avea o poziţie strategică între Orient şi Europa ( doar 3 la sută din teritoriul Turciei se găseşte în Europa) şi de altfel era şi cel mai apropiat stat ce putea controla Strâmtorile Mării Negre, prilej pentru o lungă rundă de discuţii cu Marile Puteri pentru recunoaşterea unui statut internaţional al căii de navigaţie între cele două lumi.

România a sprijinit deseori iniţiative politice turce atât timp cât era în interesul său naţional, aşa după cum s-a delimitat în câteva rânduri de poziţia Ankarei în ceea ce priveşte relaţiile cu Rusia Sovietică şi apoi URSS.

În timp ce România avea strânse legături cu Franţa şi Marea Britanie, la fel Turcia a avut bune relaţii cu URSS. Conform opiniei unui istoric turc Erel Tellal, în primul deceniu după război, acesta consideră că Turcia s-a găsit într-o dependenţă faţă de URSS (o contribuţie a acestei situaţii poate fi pusă în evidenţă şi de creditul primit de Turcia de la vecinul său din nord, de 8 milioane de dolari aur, returnabil în mărfuri într-o perioadă apreciabilă de timp), după 1930 în postura de echilibru, ca spre începutul celui de-al doilea război mondial, să se găsească în rolul de ţări ce cooperează reciproc avantajos.

Meritul cel mai însemnat al ambelor state începe cu adevărat după anul 1930, când fiecare doreşte ca Peninsula Balcanică să ofere mai multe şanse pentru pace şi dezvoltare şi să evite războiul.

Conferinţele balcanice, câte una pe an în cele patru capitale ale regiunii au pregătit fondarea Înţelegerii Balcanice, o alianţă politică şi militară din care nu au exclus cooperarea economică, ştiinţifică şi chiar turistică între statele membre.

Această înţelegere constituită după modelul Mici Înţelegeri sai Micii Antante (România, Cehoslovacia, Iugolslavia) şi-a propus să păstreze autoritatea negocierii diplomatice, excluderea forţei pentru conservarea beneficiilor obţinute în urma războiului.

Din păcate, acţiunile Înţelegerii Balcanice nu au reuşit să convingă Bulgaria să urmeze aceiaşi cale, aceasta devenind mai târziu o placă turnantă a Germaniei şi a planurilor sale hegemonice.

În ciuda dorinţei şi direcţiei date de preşedintele Societăţii Naţiunilor - precursoarea ONU de astăzi - Nicolae Titulescu în a încuraja toate alianţele defensive regionale şi a îngrădi statele revizioniste (Germania, URSS, Ungaria, Bulgaria şi Italia sau Japonia), Înţelegerea Balcanică ca de altfel şi Mica Înţelegere au sfârşit prin a fi amputate în exerciţiul lor de libertate şi autonomie limitată de înseşi Marile Puteri ale continentului.

Germania într-o revenire de formă după preluarea puterii de către nazişti a trecut la încălcarea tuturor acordurilor de la Versailles, URSS îşi cerea drepturile asupra a aproape tot ceea ce pierduseră prin pacea separată de la Brest-Litovsk din martie 1917, iar Franţa şi Marea Britanie prin atitudinea conciliatoristă de la Munchen - 1938 - au cedat putere şi teritoriul aliaţilor săi în speranţa că-şi vor putea proteja propriile frontiere şi interesele naţionale.

România a fost una dintre victimele acestei politici aflându-se sub presiune sovietică , dar şi ungară, germană şi italiană între 1939 şi 1940 prin cedarea de teritorii, pe când Turcia a manevrat în aşa fel încât şi-a păstrat neutralitatea pe tot parcursul conflagraţiei mondiale, ca mai apoi , să ajungă să însemne o poziţie strategică a Occidentului pe parcursul Războiului Rece.

Contribuţii editoriale : dl. ambasador Nicolae Mareş despre acţiunile diplomatice ale lui Nicolae Titulescu, ministru de externe şi preşedinte al Societăţii naţiunilor, suporter al alianţelor defensive regionale. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit de la adresa: http://www.romania-actualitati.ro/Podcast/istorica/4

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: http://www.romania-actualitati.ro/Categorii/istorica-55