„România şi crizele petrolului: 1973 şi 1980”

La finalul anului 1989 funcţionau 11 rafinării, unele de sine stătătoare, altele fiind integrate cu o uzină petrochimică: în primul caz, la Dărmăneşti, Oneşti, Braşov, Astra Ploieşti, „Vega” Ploieşti, Câmpina și „Crișana” Suplacu de Barcău, în cel de-al doilea, la Teleajen, Brazi, Piteşti și Midia.

În afara celor două rafinării din Moldova (Dărmănești și Onești), a celei din Dobrogea (Midia) și a celei din Crișana (Suplacu de Barcău), celelalte rafinării au fost în Muntenia.

Unele dintre rafinării au fost construite pe vechi fundaţii (ca exemple, Câmpina și Astra, Brazi și Ploiești), altele erau complet noi (Onești și Pitești, Petromidia și Suplacu de Barcău), unele aveau o capacitate mică și erau specializate pe realizarea anumitor produse (precum Brașov, Dărmănești, Vega), altele aveau o capacitate mare (Brazi, Arpechim, Petromidia, Onești).

Lor li se adăugau și două combinate petrochimice fără rafinărie integrată: Oneşti și „Solventul” Timişoara, dar și alte obiective industriale care prelucrau produse semifinite petroliere, precum Combinatul chimic Râmnicu Vâlcea.

Această zestre sau moştenire pentru cei de azi a fost rodul unei viziuni politice cu rădăcini mai vechi.

Industria prelucrării petrolului din România a încept empiric înainte de revoluţia paşoptistă, însă din 1857 se poate spune că avem prima tentativă de rafinare a petrolului.

În timp şi cu oscilaţii severe în dezvoltarea acestei ramuri economice, ţara noastră ocupa înainte de al doilea război mondial, locul al şasele la producţia de petrol din lume, un loc de altfel onorant după ţări mult mai întinse teritorial şi cu mult mai puternice.

După război continuăm să extragem petrol din resurse interne însă cu control sovietic. O mare parte a datoriei de război şi parte a Armistiţiului din 12 septembrie 1944 încheiat între România, ţară învinsă şi Coaliţia Naţiunilor Unite reprezentată de URSS, petrolul a fost inclus în datoria de 300 de milioane de dolari, cursul din 1938 ca una din părţile cele mai consistente ale formei de plată din cadrul despăgubirilor.

După retragerea trupelor sovietice din ţară este finalizată pregătirea a 75 de mii de muncitori , ingineri şi alţi specialişti necesar al unei forţe de muncă pentru dezvoltarea acestei industrii.

România a continuat cel puţin până în anul 1970 să extragă petrol din surse externe, însă noile planuri de dezvoltare ale României impuneau necesităţi uriaşe de energie, ceea ce a trimis la realizarea de importuri.

Pe de altă parte, noţiunea de pariu nu constituia o necunoscută pentru conducerea de la Bucureşti.

Aşa după cum şi în perioada post 1989 diverşi politicieni, lideri ai statului au utilizat această formulă pentru a-şi dinamiza discursurile şi popularitatea, la fel în epocă, România a mizat pe un import de petrol ieftin contra mărfuri industriale cu ţările producătoare din Orient pentru a prelucra derivatele petrolului şi a le revinde la preţuri competitive şi aducătoare de valută forte.

O „socoteală de-acasă” care suna bine, însă nu s-a potrivit cu realitatea din piaţă

Am preferat să oferim câteva date de substanţă pentru a înţelege mai bine situaţia în care se găsea ţara noastră în preajma izbucnirii crizei petrolului din 1973-1974:

Între 1950 şi 1974, SUA şi-au dublat consumul de petrol. Având doar 6% din populaţia mondială, Statele Unite, consumau mai mult de 33% din producţia mondială de energie.

În acelaşi timp, producţia economică a SUA reprezenta aproape un sfert din producţia globală, ceea ce însemna că industria americană era de patru ori mai productivă decât media globală, petrolul, în special cel din Orientul Mijlociu fiind plătit în dolari americani (petrodolari).

Războiul de Yom Kipur a solidarizat lumea arabă, aceasta impunând embargo petrolier asupra SUA, Japoniei, precum şi asupra Europei Occidentale.

Astfel, începând cu 1973 marile companii petroliere occidentale au fost puse în situaţia de a negocia cu o singură organizaţie producătoare de petrol.

Acest embargo a crescut rapid preţul la petrol, măsurile de control al preţului impuse de diverse state propriilor economii nefiind eficace, efectul embargoului resimţindu-se astfel şi mai mult.

OPEC a forţat companiile petroliere să plătească din ce în ce mai mult, preţul unui baril de petrol ajungând la 12 dolari.

Ţările Orientului Mijlociu care erau de mult dominate de puterile industriale au ajuns în situaţia de a realiza că deţin una dintre cele mai importante resurse pentru o economie. Direcţia tradiţională de circulaţie a capitalului a fost inversată, ţările exportatoare de petrol fiind cele care se îmbogăţeau.

Acest embargo nu a fost uniform în toată Europa. Din cele nouă ţări ce formau Comunitatea Economică Europeană, Olanda a suferit un embargo total, deoarece şi-a declarat suportul pentru Israel şi a susţinut Israelul cu arme permiţând în acelasi timp Statelor Unite să folosească aeroporturile olandeze pentru a trimite arme şi ajutoare Israelului.

Marea Britanie şi Franţa au continuat să primească neîntrerupt petrol, acestea declarându-se de la început neutre, nepermiţând SUA să folosească aeroporturile din aceste ţări şi declarând embargo militar asupra Israelului şi asupra ţărilor arabe implicate în acest conflict, dovedind astfel neutralitatea. Efectele recesiunilor economice şi ale inflaţiei aveau să fie prezente până în anii 80.

În ani '70 pe măsură ce preţurile la pompă au crescut pentru clienţii americani, administraţia de la Casa Albă a fost nevoită să caute un compromis atât în ceea ce priveşte încetarea ostilităţilor dintre cele două părţi, cât şi a embargoului petrolier.

În cele din urmă, embargoul a fost ridicat, dar SUA a luat, de asemenea, mai multe măsuri de atenuare pe termen lung, inclusiv crearea Rezervei strategice de petrol, impunerea unor limite de viteză pentru circulaţia pe autostrăzile americane şi, în cele din urmă, impunerea unor standarde cu privire la capacitate motoarelor.

Stagflaţia de după 1973 a dus la scăderea cererii în Comunitatea Europeană, ceea ce a determinat o scădere a exporturilor româneşti către ţările dezvoltate; unele dintre aceste pierderi au fost contrabalansate, totuşi, de o creştere a cererii în alte state emergente, îndeosebi cele bogate în petrol.

În 1979 a avut loc a doua criză a petrolului, în pragul Revoluţiei Iraniene. Din cauza protestelor, Şahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi a fugit din ţară în 1979, permiţând Ayatolahului Khomeini să preia controlul.

Protestele au afectat sectorul petrolier iranian. Deşi noul regim încerca să refacă producţia normală de petrol, exportul aurului negru nu mai ajungea la nivelul precedent.

Arabia Saudită precum şi alte state OPEC au crescut producţia de petrol, într-o încercare de a redresa situaţia, în final producţia de petrol din Orientul Mijlociu scazând cu doar 4%.

Cu toate acestea, preţul barilului de petrol a crescut mai mult decât era normal în acele circumstanţe, unul dintre motive şi panica şi temerile din vremea primului val de scumpiri din 1973.

Cel de-al doilea şoc petrolier, cel din 1979 şi criza datoriilor declanşată de schimbările survenite în politica monetară a statelor capitaliste centrale au pus capăt efectului de tampon pe care aceşti factori îl avuseseră asupra economiei româneşti.

Principalul motiv al acestei vulnerabilitaţi a fost acela că expansiunea fără precedent a industriilor mari consumatoare de petrol şi a investiţiilor necugetate în rafinării şi instalaţii de procesare realizate pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a deceniului au triplat în mod dramatic cererea de petrol a României, de la 5 milioane de tone în 1975, la 16 milioane de tone în 1980.

În vreme ce rafinăriile puteau conta pe o producţie internă de 10 milioane de tone, capacitatea lor de procesare fusese mărită până la 33 de milioane de tone.

Acestea şi fabricile producătoare de echipamente de rafinare aferente acestora angajau zeci de mii de muncitori şi, chiar dacă închiderea lor nu ar fi fost de neconceput, dată fiind capacitatea dovedită a statului român de redistribuire a mâinii de lucru, Ceauşescu nu a considerat-o a fi fiind o opţiune fezabilă din punct de vedere economic.

Criza petrolieră din 1979 a coincis şi cu atingerea pragului maxim al producţiei de petrol din România

De-a lungul anilor ’60 şi la începutul anilor ’70 nu era nimic ciudat în a dezvolta acele ramuri industriale care să transforme ţiţeiul în mase plastice, fibre sintetice, produse petroliere rafinate.

Totuşi, după primul şoc petrolier, ţările occidentale industrializate şi-au acordat un moment de răgaz, în care să evalueze condiţiile viitoarei dezvoltări a unor astfel de zone.

Lui Ceauşescu, însă, aceste industrii erau parte integrantă a ansamblului industrial din ce în ce mai complex necesar creării “socialismului multilateral dezvoltat” şi tocmai pe baza unei astfel de imagini a industrializării a hotărât el extinderea lor de la jumătatea anilor ’70 înainte.

Din păcate pentru regim, la scurt timp după ce locul Iranului a fost luat de Irak, războiul lui Saddam Hussein cu cel dintâi a dus la sistarea livrărilor către România.

Efectul combinat al acestor două şocuri a dus la creşterea dependenţei de petrolul sovietic, situaţie ce contrazicea una dintre priorităţile de politică externă ale lui Ceauşescu: autonomia faţă de Uniunea Sovietică.

Confruntat cu perspectiva renunţării la îndelung clamata sa autonomie faţă de Moscova, regimul a preferat să caute soluţii alternative. A fost cumpărat petrol până şi de persoane particulare, fie şeici sau emiri, speculatori sau milionari din afaceri cu petrol.

Evident, plata s-a făcut în valută forte, un bun de lux pe care România încercase să-l tezaurizeze în investiţii interne cu procent ridicat de productivitate, dar care mai târziu a fost folosit ca mijloc de plată pentru datoria externă.

„ În 1979, capitalul internaţional privat a devenit considerabil mai scump, ca urmare a deciziei subite a Statelor Unite de a creşte dobânzile, într-un moment în care ideile monetariste începeau să câştige influenţă în Occident.

Această schimbare de direcţie în politica occidentală a dus la o creştere dramatică a dobânzilor la datoriile suverane, lăsând nenumărate ţări emergente în incapacitate de plată. Epoca creditelor pentru dezvoltare ieftine se sfârşise.

Potrivit datelor Băncii Mondiale, între 1976 şi 1981, datoria externă a României a crescut brusc de la 0,5 miliarde de dolari (sau 3% din PIB), la 10,4 miliarde de dolari (sau 28% din PIB şi 30% din exporturi).

În 1981, nivelul dobânzilor la datoriile externe a atins 3 miliarde de dolari, de la cele nici 8 milioane, înregistrate cu şase ani înainte.

În perioada 1980-1982, ţara a fost nevoită să achite 6 miliarde de dolari creditorilor străini, iar în 1982, România avea nevoie de 80 la sută din exporturile sale în valută pentru a-şi finanţa datoria externă.

Regimul a cerut iniţial ajutorul FMI, cum o făcuse şi la sfârşitul anilor ’70, când instituţia dislocase resurse pentru acoperirea pierderilor la export provocate de cutremurul din ’77 şi de inundaţii.

La începutul lui 1981, comitetul executiv al FMI-ului a aprobat un împrumut de 1,3 miliarde de dolari (300% din cotizaţia României), dar teama creditorilor de o eventuală extindere a crizei din Polonia, i-a determinat să-şi retragă depozitele din România şi să închidă liniile de credit interbancar” (dr. Cornel Bran – University of Maryland, SUA)

Pentru refacerea stocurilor de combustibil din ţară, Departamentul Energiei al S.U.A. a stabilit, pentru perioada 1 mai –1 septembrie 1979, o subvenţie de 5 dolari pentru fiecare baril de păcură şi de motorină care se importa în S.U.A.

Această decizie a fost criticată de conducerea Comisiei Comunităţii Economice Europene în epocă deoarece statele vest-europene se confruntau la rândul lor cu probleme la aprovizionarea cu produse petroliere şi cetăţenii din ţările respective nu doreau să plătească mai mult pentru combustibil.

Preţul unui baril de ţiţei vândut crescuse cu 25% într-un an.

În cazul autorităţilor de la Bucureşti, acestea au acuzat indirect guvernul american prin publicarea la 1 iunie 1979 a explicaţiei oferite de AFP: „Subvenţia de 5 dolari urmăreşte să transfere asupra altora dificultăţile de aprovizionare petrolieră ale Statelor Unite. În sfârşit, ea sporeşte încordarea pe piaţa mondială a petrolului şi favorizează creşterea preţurilor”.

Totuşi, autorităţile române au aprobat publicarea în aceeaşi zi a unui articol referitor la propunerile preşedintelui Jimmy Carter privind rezolvarea problemelor din domeniul energiei cu care se confruntau autorităţile americane.

Astfel, în conferinţa de presă desfăşurată la Washington, la 29 mai 1979, preşedintele Carter a anunţat că toţi guvernatorii statelor federale au primit din partea sa o hotărâre privind modul de administrare a stocurilor de benzină în timpul verii.

Guvernatorii au primit dreptul să stabilească limite maxime în cazul benzinei achiziţionate de cetăţeni (fiind permisă doar umplerea completă a rezervorului autovehiculului) şi să impună, dacă era necesar, un sistem de vânzare zilnică în funcţie de numărul de înregistrare, par sau impar, al vehiculelor personale.

Acel sistem alternativ a fost folosit mai întâi pentru a descongestiona staţiile de carburanţi din statele Nevada şi California, blocate de cetăţenii care doreau să cumpere benzină.

Desigur că şi ascultătorul nostru contemporan cu evenimentele îşi aduce aminte că o astfel de măsură a fost introdusă şi la noi şi care a fost ridicată odată cu prăbuşirea administraţiei Ceauşescu.

Erorile de prognoză economică, mobilitatea pieţelor de desfacere, concurenţa acerbă a statelor dezvoltate, mediul financiar extern defavorabil Bucureştiului, influenţele ideologice în practica conducerii afacerilor, limitele sistemului planificat, a performanţei tehnologice şi inventică însoţite de cea de-a doua criză a petrolului au contribuit nu numai la scăderea nivelului de trai şi demotivarea populaţiei, ci la apariţia primelor fisuri în stabilitatea regimului politic trecut.

Contribuţii editoriale: dl. ing. Victor Săvulescu de la fosta uzină de utilaj petrolier „1 Mai” din Ploieşti cu o foarte scurtă istorie a unei cunoscute mărci româneşti. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Interviul integral:

Tabla de materii a volumului „România şi problema petrolului (1969-1981)

Autor: dl. dr. Dragoş Becheru

Publicată de editura „Cetatea de Scaun”, Târgovişte, 2022, 398 pagini

Index de acronime………………………………………………………………….. 7

Introducere. 11

Capitolul I: Petrolul în economia României 21

Scurt istoric al industriei petroliere din România. 21

Consumul de petrol și derivate petroliere în România
socialistă (1969-1981) 29

Petrolul și consumul de energie electrică. 36

Măsuri de atenuare a primului șoc petrolier 41

Evoluția consumului de la „peak oil” la „al doilea șoc petrolier” 54

Dezvoltarea industriei petrochimice (1969-1981) 65

Problemele de personal 84

Construirea Complexului Petrochimic de la Marea Neagră – Midia-Năvodari 89

Finanțarea industriei petrochimice din împrumuturi 98

Capitolul II: România și politicile de cooperare economică internațională în domeniul petrolier (1969-1981) 101

Întreprinderile de comerț exterior 101

Petrolul în relațiile României cu țările socialiste. 104

CAER și sistemul prețurilor preferențiale aplicate la comerțul
cu petrol brut 107

Cooperarea între statele socialiste privind tehnologia
petrolieră și petrochimică. 116

Relațiile cu China și statele socialiste extra-europene. 125

Importurile de petrol ale României și „peak oil” 128

Cooperarea cu companiile occidentale de petrol și
petrochimice. 134

Exportul de expertiză și tehnologie în Lumea a Treia. 150

Efectuarea lucrărilor de foraj în străinătate. 162

Alte activități de explorare și prospecțiuni 174

Realizarea de rafinării și obiective ale industriei petroliere
în străinătate. 181

Activități de transport și intermediere ale României
în tranzacțiile petroliere internaționale. 202

Capitolul III: Comerțul exterior cu petrol și derivate
petroliere (1969-1978) 211

Piața internațională a petrolului 211

Asigurarea resurselor de țiței prin importuri 221

Diversificarea surselor de petrol 231

Contracte ad-hoc de la companii și persoane private. 245

„Peak oil” și problema livrărilor pe termen lung. 248

Exporturile de derivate petroliere. 255

Întreprinderile de comerț exterior și societățile specializate
în exportul derivatelor petroliere. 257

Boicotul Ligii Arabe și exporturile în Lumea Arabă. 268

Exporturi pe direcția Vest 276

Pierderi, deficiențe și reclamații 278

Exporturi în „Lumea a Treia” 286

Capitolul IV: Al doilea șoc petrolier și politica energetică
a României. 1978-1981 293

„Peak oil” și creșterea importurilor de petrol 293

Revoluția Iraniană din 1979 și piața mondială a petrolului 339

Revoluția Islamică și efectele asupra pieței mondiale a
petrolului 344

Efectele crizei asupra economiei românești 352

Măsuri de substituire a petrolului în economie. 360

Concluzii 375

Bibliografie. 387

ANEXE. 395

AUDIO, emisiunea „Istorica”, ediţia din 11 septembrie 2023 (integral)

Regia de montaj: Alina Iaurum şi Mădălina Niculae

Regia de emisie: Izabel Jerdea şi Mirela Drăgan

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.35 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro