„România şi criza rachetelor din Cuba – 1962”

În octombrie 1962, lumea întreagă a trăit spaima declanşării unei confruntări militare între cele două supraputeri fiind angrenat armament nuclear.

La o scurtă recapitulare, arsenalul avea următoarea configuraţie:

SUA:

23 dintre bombardierele grele B-52 au fost echipate cu bombe nucleare și plasate în baze militare americane din diferite puncte de pe glob de unde să poată ataca ținte de pe teritoriul URSS

145 de rachete nucleare balistice intercontinentale – gata de lansare

161 de rachete nucleare de interceptare au fost distribuite în 16 puncte de pe teritoriul național, gata de misiune

511 avioane de vânătoare – gata de decolare

nave ale marinei SUA trimise în stare de luptă în apele din jurul Cubei (crucișătorul USS Newport News, portavionul USS Essex, distrugătoarele USS Gearing, USS Leary (DD-879), USS Joseph P. Kennedy, Jr).

De cealaltă parte, URSS instalase în 9 puncte de pe teritoriul Cubei 40 de lansatoare pentru 98 de rachetele nucleare R-12 (cu rază de acțiune de 2.000 km) și R-14 (cu rază de acțiune de 4 500 km), toate îndreptate către ținte de pe teritoriul SUA.

Sovieticii concentraseră pe Insulă efective militare însumând 43.000 militari, o divizie de rachete formată din 5 regimente plus alte 4 regimente de infanterie motorizată, un regiment de avioane de vânătoare MiG -21, un regiment de bombardiere tactice Il-28 cu câte o bombă atomică la bord de 6 kilotone fiecare.

Două divizii de apărare antiaeriană cu rachete sol-aer S-75 Dvina.

În plus, în apele din jurul Cubei concentraseră o forță maritimă compusă dintr-o brigadă de șalupe cu rachete, un regiment de rachete sol-apă, 7 submarine diesel cu trei rachete și patru torpile nucleare cu ogive de 8 – 10 kilotone.

Generalul Issa Pliev, comandantul trupelor sovietice din zonă, avea aprobarea să facă uz de oricare dintre armele nucleare avute la dispoziție, însumând 67,5 megatone, echivalentul a 5198 bombe Hiroshima, fără a cere aprobarea de la Kremlin.

Cuba mobilizase un număr de 400.000 de luptători civili și militari pregătiți să întâmpine o invazie din partea trupelor americane.

În această cursă a înarmării nucleare, americanii dețineau un avans considerabil.

Survol al aviaţiei militare americane în timpul blocadei vaselor sovietice din prajma ţărmurilor Cubei octombrie1962. Credit: digi24.ro

În timp ce sovieticii nu aveau decât 75 de rachete balistice intercontinentale (ICBMs) purtătoare de încărcături nucleare, americanii dispuneau de 170, plus 8 submarine nucleare capabile să lanseze fiecare câte 16 rachete nucleare Polaris la o distanță de 2.300 km.

URSS mai dispunea și ea de 700 sute de rachete balistice cu rază medie și scurtă de acțiune și submarine cu încărcături nucleare, dar, în total, SUA aveau 27.000 capete nucleare față de numai 3.600 ale sovieticilor.

Dacă puterea nucleară americană era superioară celei sovietice, Moscova era în net avantaj la capitolul forțe terestre convenționale, unde raportul era de doi la unu. (John T. Correll – „Airpower and the Cuban Missile Crisis”, în „Air Force Magazine”, August 2005.)

Întâlnire între Kennedy şi Hruşciov la Viena cu un an înainte de criza rachetelor. Credit: JFK Library.

În aprilie 1962, americanii instalează în Turcia rachete balistice nucleare „Jupiter” cu rază medie de acțiune, care puteau atinge Moscova.

În analiza prezentată liderului sovietic, Nikita Sergheevici Hrușciov, o lună mai târziu, împreună cu consilierii militari sovietici reieşea că americanii dispuneau de multiple posibilități să lovească nuclear ținte de pe teritoriul URSS, inclusiv Moscova, putând folosi în acest scop lansatoarele de rachete de pe submarine, cele instalate pe teritoriul american, cele din Italia sau cele recent asamblate în Turcia, în timp ce sovieticii nu puteau atinge teritoriul american decât doar în Alaska și numai cu 20 de rachete balistice intercontinentale (ICBMs) instalate în extremul orient sovietic.

Hrușciov hotărăște să ducă o parte din rachetele IIRBMs cu rază medie de acțiune (3.000 – 5.000 km) în Cuba, de unde se putea atinge orice punct din SUA, inclusiv capitala Washington. Acțiunea de instalare a rachetelor în Cuba a primit numele de cod „Anadir”.

Pregătiri americane după anunţul preşedintelui SUA, John F. Kennedy. Credit: https://www.economist.com/books-and-arts/2021/04/15/a-definitive-account-of-the-cuban-missile-crisis

Cuba devenise cel mai recent stat cu orientare politică marxistă, după răsturnarea guvernului pro-american condus de generalul Fulgensio Batista de către forţe revoluţionare conduse de Fidel Castro Ruz.

Tentativele de răsturnare a noii puteri de la Havana iniţiate de oameni de afaceri americani cu ajutor militar, după 1959 i-au convins pe liderii cubanezi să naţionalizeze principalele companii cu capital străin.

Episodul consumat în Golful porcilor când o tentativă de invadare a insulei de către mercenari cubanezi plătiţi de guvernul american a eşuat, Fidel castro şi colaboratorii săi au fost şi mai decişi că o salvare le putea veni din partea Moscovei cu care aveau afinităţi ideologice şi ce părea singura putere dispusă să încheie un tratat de asistenţă militară şi politică. De asemenea, China Populară se arătase interesată de o colaborare cu Cuba.

Reacţia americană nu avea să întârzie. La șase luni după dezastrul din Golful Porcilor, era creat Grupului Special Lărgit din cadrul Consiliului pentru Securitate Națională, cu sarcina să studieze situația creată în Cuba, modul în care ea afecta interesele americane și să propună măsuri de remediere.

La 20 februarie 1962, concluzia planificatorilor americani era categorică: „Obiectivul SUA este să ajute cubanezii să răstoarne regimul comunist din Cuba și să instaureze un nou guvern cu care SUA să poată trăi în pace.

În principal, operațiunea trebuie să conducă la revolta poporului cubanez, revoltă care va avea nevoie de o mișcare prealabilă motivată din punct de vedere politic care să genereze rebeliunea, să o conducă spre atingerea obiectivului și să o folosească în momentele sale de apogeu.

Acțiunile politice vor fi sprijinite de războiul economic cu scopul de a împiedica regimul comunist să satisfacă necesitățile economice ale Cubei.

De asemenea, acțiunile politice vor fi sprijinite prin acțiuni psihologice care vor face ca resentimentul populației contra regimului să fie din ce în ce mai mare.

Vor fi ajutate prin grupuri militare care vor avea ca sarcină să furnizeze mișcării populare arme pentru acțiuni de sabotaj și rezistență armată care să dea greutate obiectivelor politice.

Mișcarea populară va folosi momentul de tensiune maximă pentru a trece la revolta deschisă.

Se vor ocupa și se va prelua controlul unor puncte strategice anterior stabilite.

Dacă va fi nevoie, mișcarea populară va cere ajutor națiunilor libere din emisfera occidentală. Dacă vor putea, Statele Unite, de comun acord cu alte națiuni americane, vor oferi un sprijin deschis revoltei cubanezilor, sprijin care va consta inclusiv în forțe armate, pe măsura necesităților”

Aceasta era pe scurt operațiunea „Mangosta” ce includea 32 de sarcini distribuite unor diferite agenții și departamente ale guvernului american și un plan de acțiuni care trebuiau să înceapă în martie 1962 și urmau să se încheie în octombrie același an prin înfrângerea regimului din Cuba.

Şef al operațiunii „Mangosta” a fost desemnat generalul Edwart Lansdale.

Înainte de declanșarea operațiunii, în februarie 1962, SUA instituie măsurile de sancțiuni economice împotriva Cubei și obține excluderea ei din cadrul Organizației Statelor Americane.

Imediat apoi se pun în aplicare o serie de acțiuni de infiltrare în teritoriul cubanez, introducere de arme și organizarea de grupuri locale de rezistență, sabotaj asupra unor obiective economice din Insulă.

S-au intensificat infiltrările de agenți și introducerea ilegală în Cuba a tone de arme care urmau să fie împărțite la momentul potrivit. În paralel se declanșează o puternică ofensivă mass-media în SUA și întreaga America Latină împotriva regimului de la Havana.

Adlai Stevenson, ambasadorul american la ONU prezintă dovezile prezenței nucleare ruse în Cuba în fața Consiliul de Securitate, 25 octombrie, 1962. Credit: https://www.defencematters.org/ro/toate-stirile/criza-rachetelor-strategia-lui-hrusciov-cuba/174/

Planul este din nou dejucat de cubanezi care îl denunță opiniei publice mondiale. În această situație, la 17 septembrie 1962, Comitetul pentru Relații Externe se reunește cu reprezentanții Comisiei de Apărare din Senatul american pentru a analiza posibilitatea atacării Cubei prin invocarea „Doctrinei Monroe”.

În esenţă, „doctrina Monroe” susținea că orice intervenție a statelor europene în America de Nord sau de Sud va fi considerată ca o agresiune care justifica orice contramăsură din partea Statelor Unite.

Președintele Kennedy discută în Biroul Oval cu piloții care au identificat instalațiile nucleare sovietice de pe teritoriul Cubei, octombrie 1962. Credit: rfi.ro

Pentru cubanezi era aproape o certitudine faptul că urmau să fie invadați de americani, de aceea propunerea sovietică de realizare a Operațiunii Anadir a venit ca o salvare.

Oferta sovietică este acceptată, nu înainte, însă, ca Fidel Castro să propună ca totul să se desfășoare într-un cadru legal cu informarea opiniei publice: să se încheie un acord militar între două state suverane, subiecte de drept internațional, care să posibiliteze orice fel de schimburi sau cooperări. În felul acesta nu s-ar fi violat nicio reglementare internațională.

Cu toate insistențele cubaneze ca acordul să fie făcut public, pentru că nu conținea, în fond, nimic ilegal, Hrușciov a hotărât ca acesta să nu fie încheiat decât sub forma unei înțelegeri secrete între armatele celor două țări și să nu fie, prin urmare, dat publicității.

La neliniștea lui Castro exprimată prin întrebarea „ce facem dacă operațiunea este descoperită înainte de a se finaliza” Hrușciov îi răspunde aiuritor: „nu avem de ce să ne facem probleme, dacă operațiunea este descoperită, noi vom trimite în Cuba flota din Marea Baltică”.

Modul suveran și disprețuitor în care o mare putere mondială trata o țară mică și neînsemnată, modul infatuat în care marile puteri se tratau între ele și disprețul lor pentru reglementările internaționale, modul în care acționau după cum credeau că le este mai bine, fără a considera necesar să își justifice în vreun fel actele era o constantă a comportamentului celor puternici.

Hrușciov îi dispreţuia atât pe Fidel Castro, cât pe preşedintele SUA, John Kennedy. Castro era mult prea mic pentru el, iar pe Kennedy îl considera șovăielnic, nehotărât și fricos, așa după cum acesta ar fi demonstrat și în episodul din Golful Porcilor în aprilie 1961 și în episodul Zidului Berlinului din august 1961, la acesta din urmă, Kennedy accepta Zidul ca pe un „fapt al vieții internaționale” pe care nu va încerca să-l schimbe cu forța.

La 60 de ani de la consumarea evenimentului, situaţia este cunoscută nu numai în plan general, ci şi cu detalii , sursele de informare fiind astăzi relativ bine documentate.

Ce s-a întâmplat în tabăra reprezentată de URSS în care se găsea şi România ?

Hruşciov, potrivit invitatului ediţiei l-a informat în secret pe Gheorghiu Dej, de intenţia de a amplasa rachete cu focoase nucleare în Cuba, ca răspuns la iniţiativele similare americane din Turcia şi Italia în scop de descurajare, iar la final de retragere şi a unora şi a altora din noile amplasamente.

Cu toate acestea, uimirea şi apoi spaima că se vor confrunta cu o escaladare a războiului termonuclear au domnit vreme de câteva săptămâni bune nu numai la nivelul conducerilor ţărilor „frăţeşti”, ci şi în sânul populaţiei.

Potrivit unui studiu al istoricului militar, dr. Petre Opriş, liderii politici şi militari români au fost luaţi prin surprindere de desfăşurarea evenimentelor din luna octombrie 1962, din Cuba, primele informaţii fiind aflate din buletinele de ştiri difuzate de posturile de radio străine.

„O delegaţie de partid şi de stat, condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer – care revenea din vizitele oficiale efectuate în Indonezia, India şi Birmania – a făcut o scurtă escală la Moscova în ziua de 23 octombrie 1962.

Bucureşti, iunie 1962. Aspect de la convorbirile oficiale dintre delegaţiile de partid şi guvernamentale ale României şi Uniunii Sovietice. Credit: https://fototeca.iiccmer.ro/ Cota: 8/1962

Cu acel prilej, membrii delegaţiei române s-au întâlnit cu conducătorii sovietici pentru a fi informaţi, printre altele, şi despre evoluţia crizei rachetelor nucleare sovietice instalate în Cuba.

Nikita Hruşciov a comunicat atunci românilor că a amânat demobilizarea militarilor în termen din contingentele mai vechi, aflaţi în unităţile de rachete, apărare antiaeriană şi submarine, iar trupele sovietice, respectiv cele ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia urmau să efectueze imediat aplicaţii de amploare „atât la graniţa cu Turcia şi Iranul, cât şi în R.D.G., unde vor fi trimise câteva divizii suplimentare”.

Totodată, mareşalul Andrei Greciko a primit ordin să discute cu miniştrii Forţelor Armate din statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia „pentru a se acorda atenţie deosebită în momentul de faţă ridicării nivelului de pregătire al trupelor din unităţile similare (rachete, apărare antiaeriană, submarine)”.

În calitatea sa de ministru al Afacerilor Externe, Corneliu Mănescu a întocmit, imediat după întoarcerea sa în ţară, o informare în legătură cu discuţiile care au fost purtate la Moscova şi a transmis-o lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Conştient că o dispută deschisă cu Nikita Hruşciov nu îl avantaja, Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a protestat oficial faţă de atitudinea pe care au avut-o sovieticii în cursul crizei rachetelor din Cuba. Însă doi ani mai târziu, în aprilie 1964, liderul politic român a utilizat Declaraţia Plenarei lărgite a Comitetului Central al P.M.R. ca un paratrăsnet împotriva posibilelor ingerinţe sovietice în România. Acel document a constituit un corolar al noii poziţii adoptate de regimul de la Bucureşti faţă de Uniunea Sovietică”. (Criza cubaneză şi o aplicaţie militară în România şi Bulgaria (octombrie 1962) | Contributors )

De asemenea, Bucureştiul a deschis un canal secret de comunicare cu Washington prin care ministrul român de externe i-a transmis omologului său american Dean Rusk, că România nu fusese consultată în aceast privinţă de URSS şi nici nu dorea să se găsească printre ţările care să declare război Americii.

Decizia sovietică de a amplasa rachete în Cuba compromitea planurile României de a-şi normaliza relaţiile cu ţările occidentale, în special cu Statele Unite.

Liderii români şi-au exprimat, chiar dacă nu în mod oficial, dezaprobarea faţă de acţiunile sovieticilor. Din perspectiva intereselor României asocierea cu intenţiile agresive ale Uniunii Sovietice ar fi dus la blocarea planurilor de deschidere către Occident.

Angajată pe linia desprinderii de URSS, prin opoziţia faţă de planurile de integrare din CAER, România risca să ajungă într-o situaţie imposibilă: într-un război economic cu Moscova şi compromisă faţă de Vest.

Acesta era motivul pentru care reprezentantul României la ONU, Corneliu Mănescu declara, un an mai târziu, la 4 octombrie 1963, secretarului de Stat al SUA, Dean Rusk, că „în cazul unui conflict declanşat de URSS, similare celei din Cuba, România avea să rămână neutră“.

Ministrul de Externe român îl asigura pe oficialul american că pe teritoriul României nu se afla amplasat armament nuclear. Întâlnirea dintre Corneliu Mănescu şi Dean Rusk a fost apreciată ca prima mare oportunitate folosită de guvernul de la Bucureşti de a relansa relaţiile oficiale cu SUA.

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 9 mai 2022

Regia de montaj: Nicu Tănase şi Mădălina Niculae

Regia de emisie: Adriana Anica şi Valentin Ciobanu

Emisiunea „Istorica” se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.35 – 03.00.

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secţiunea PODCAST, adresa fiind: https://podcast.srr.ro/RRA/istorica/-s_1-sh_321

Ne puteţi scrie la: istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www. romania-actualitati.ro