„Rezistenţa tăcută din închisori şi în afara lor”
Invitat: dl. dr. Liviu Ţăranu, cercetător al CNSAS şi publicist
Articol de George Popescu, 10 Martie 2020, 15:42
O apreciere numerică a victimelor regimului comunist în perioada existenţei sale se ridică după unele surse neconfirmate la două milioane de persoane.
E de înţeles că precizia matematică nu are rost în această calificare, ci contează fapta, faptele şi moralitatea lor.
Cei mai numeroşi condamnaţi politici din România postbelică s-au încadrat la delict de opinie, adică a gâni diferit sau împotriva tiparelor vremii. Acestei încadrări juridice transformată cu uşurinţă în faptă penală i s-au adăugat alte acuzaţii mai mult sau mai puţin probate.
Acuzaţii care-l circumscriau pe cel bănuit, suspect sau dovedit în aria infracţiunilor aduse contra regimului şi a securităţii statului.
O arie din care aproape că nu se scăpa fără consecinţe, cea mai uzuală fiind reţinerea, apoi judecarea şi condamnarea la recluziune penitenciară.
Ancheta penală desfăşurată de organele de secritate a fost una dintre staţiile de calvar ale acuzatului, anchetatului. Interogatorii lungi, cu durităţi fizice, din care nu lipseau bătăile la tălpi sau cu corpul întins pe masă, răspunsurile dictate, introducerea excesivă a sării în mâncare fără hidratare perioade îndelungate, privare de somn, tortura sonoră prin difuzoare sau căşti.
În obsedantul deceniu, torturile şi suferinţele fizice şi morale au continuat şi în închisoare pe timpul executării sentinţei, în ciuda faptului că nu a existat vreo prevedere legală sau reglementare cu putere executivă.
Chiar regimul a interzis bătaia în închisori încă din 1951, o măsură care nu s-a respectat în litera ei.
Închisoarea reeducării de la Piteşti a fost punctul culminant al abuzurilor şi fărdelegilor săvârşite împotriva deţinuţilor politici. Suceava, Aiud, Gherla şi Canalul Dunăre-Marea Neagră au fost locuri în care închisoriel au servit acestui scop dezumanizant.
Dacă în penitenciarele socotite de maximă securitate şi abuzurile deveniseră maxime, nici în lagăre şi colonii de muncă situaţia nu s-a prezentat mai puţin odios.
Unul din scopurile luptei revoluţionare era aducerea la tăcerea a oponenţilor regimului. Metodele folosite erau împinse până la lichidarea fizică a acestora.
Deţinuţii politici au abordat ca tactică pentru exprimarea nemulţumirilor, protestelor ori conservării opiniilor rezistenţa tăcută.
Regimul îşi demonstrase agresivitatea, duritatea şi intoleranţa faţă de cei condamnaţi politic. Pentru supravieţuirea celor din închisorile politice, zvonurile, critica şi informarea celor de afară au constituit elemente principale.
Poeziile şi cântecele de închisoare au fost metode împrumutate din istoricul vechilor ilegalişti ai partidului comunist din perioada interbelică, un paradox în sine. le cerea acestora.
Credinţa religioasă, credinţa creştină a fost una armele de apărare ale deţinutului politic. Îl ajuta să nu se contamineze cu frică, lipsă de speranţă şi să ia calea atee.
Condamnările cu închisoarea au avut termene diferite, de la caz la caz. Cei încarceraţi pentru termene mici, de până la cinci ani, odată eliberaţi au avut de luptat cu alte piedici, abuzuri şi neajunsuri.
Acasă reveneau în familii despărţite, fără o locuinţă, fără o slujbă, fără putinţa de a supravieţui.
În cele mai multe cazuri, în timpul osedantului deceniu, cei eliberaţi din închisorile politice nu au avut de ales decât de a practica profesii sub standardul şi pregătirea lor, fiind socotiţi oameni nedemni de calitatea de cetăţean al noii republicii populare.
Şi în acest caz, relaţiile personale au contat foarte mult, aşa după cum a contat şi pregătirea profesională a fostului deţinut politic. Fiecare fost deţinut politic a avut propria sa reţetă şi oameni de sprijin, solidaritatea fiind de cele mai multe ori salvatoare.
Cert e că la sfârşitul recluziunii din închisorile regimului totalitar de stânga au ieşit mai puţini oameni decât intraseră. Chiar şi cei care au supravieţuit au ieşit slăbiţi, măcinaţi de boli, urmăriţi, mulţi până la trecerea lor în nefiinţă.
Resemnarea foştilor deţinuţi politici a fost o victorie vremelnică a regimului. E drept că organizarea unor acţiuni concrete de opoziţie nu mai putea fi posibilă în condiţiile consolidării regimului, cu excepţia luptătorilor din munţi până în anul 1962.
După anul 1989 puţina recunoştinţă acordată foştilor deţinuţi politici din România postbelică se regăseşte şi în comemorarea acestora la 9 martie a fiecărui an, de ziua Sfinţilor Mucenici.
Contribuţii editoriale: dl. Ionică Baurceanu, fost deţinut politic, supravieţuitor după 13 ani de închisoare despre viaţa sa din închisoare cu două episoade. Un interviu de Mirela Băzvan.
Regia de montaj: Corina Andriţoiu
Regia de emisie: Valentin Ciobanu şi Lucian Flencheş
AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 9 martie 2020
Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.
Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro
Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet
Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.